Califat Abbasid era un conglomerat de popoare unite doar teoretic prin religia islamică. Întinderea teritorială a necesitat împărțirea marelui califat în provincii administrative. Conducerea și funcțiile administrative ale acestor provincii au căpătat un caracter ereditar, iar acest fapt a dus la acumularea de bogăție a familiilor respective și indirect la formarea unei nobilimi locale din ce în ce mai puternică. Treptat, aceste familii au format adevărate feude, care au devenit tot mai puțin dependente de califul de la Bagdad și au dus apoi la fărămițarea marelui imperiu.

Destrămarea califatului Abbasid a început practic în momentul în care Hārūn al-Rașid l-a împărțit între cei doi fii ai săi Al-Amin și Al-Ma’mun. Rivalitatea dintre cei doi frați a dus la un război civil, care a favorizat ascensiunea conducătorilor locali, a trezit ambițiile unor fracțiuni etnice și a afectat iremediabil coeziunea califatului Abbasid.

Chiar înainte de 820, samanizii începuseră procesul de exercitare a autorității independente în Transoxiana și în marele Khorasan care a devenit curând un emirat independent sub conducerea lui Tahir ibn Husain, un fost general al califului Al-Ma’mun. Până la începutul secolului al X-lea, Abbasizii aproape că au pierdut controlul asupra Irakului în fața diferiților emiri locali. Din 861, pe acest teritoriu a luat ființă statul Safarid.

În anul 945, fracțiunea persană cunoscută sub numele de Buyizii din Daylam, a preluat practic puterea la Bagdad. În 793, fracțiunea șiită Zaydi a lui Idrisids a înființat un stat independent în Maroc, în timp ce o familie de foști guvernatori ai abbasizilor a devenit din ce în ce mai independentă până când, în anii 830, au fondat Emiratul Aghlabid, în Tunisia de astăzi.

În 868 Ahmad ibn Tulun a fost trimis în Egipt în calitate de guvernator de califul abbasid. În patru ani însă, el s-a impus ca un conducător independent, a expulzat agentul fiscal califal, a preluat controlul asupra finanțelor Egiptului și a format forță militară personală.

În scurt timp, doar ținuturile centrale ale Mesopotamiei au rămas sub controlul direct al Abbasizilor, dar chiar Califul însuși se afla sub „protecția” emirilor Buyid, dar totuși Abbasizii au păstrat în Bagdad o oarecare autoritate și o curte fastuoasă. A fost o perioadă în care și influența șiită a crescut dar califul Abbasid a rămas șeful titular al comunității islamice.

După aproape 250 de ani de dominație a unor dinastii străine, califul Al-Muqtafi (1136-1160) a recăpătat independența militară deplină a califatului și a respins în 1157 un asediu al Bagdadului inițiat de turcii seljucizi, care întemeiaseră inițial un stat la nord de Caucaz, apoi au pătruns în Asia Mică, au învins armatele bizantine în 1071, au întemeiat Sultanatul Rum în 1077, și în numai câțiva ani (1092) au format un mare imperiu, care însă nu a rezistat decât pentru puțin timp, căci a venit invazia mongolă…

În 1206, Genghis Khan a înființat o dinastie puternică printre mongolii din Asia centrală și a pornit să cucerească lumea și până în 1260 a apărut cel mai mare imperiu din istorie.

În 1258 forțele mongole, sub conducerea lui Hulagu Khan au cucerit și distrus Bagdadul. Al-Musta’sim, ultimul calif abbasid a fost capturat, dar mongolii s-au temut să verse sângele unui urmaș al profetului Mahomed de frica unei pedepse divine, dar șiiții, care doreau răzbunare împotriva dușmanilor sunniți, i-au asigurat că nu se va întâmpla așa ceva, și au dat exemplul uciderii lui Husayn ibn Ali, eroul lor, în bătălia de la Kerbala. Totuși, cum la mongoli exista tabu care interzicea vărsarea de sânge regal, Hulagu l-a înfășurat pe Al-Musta’sim învelit într-un covor și a fost călcat în picioare de cai. Și familia califului a fost executată, cu excepția fiului său cel mic care a fost trimis în Mongolia și a unei fiice care a devenit sclavă în haremul din Hulagu. Astfel Califatul Abbasid de la Bagdad a trecut în istorie dar steagul islamului fi preluat și prelungit de statele desprinse din acesta și de califatele care au existat independente de Imperiul Abbasid, mai ales în vest, căci granițele acestuia nu s-au suprapus cu cele ale Islamului.

Un califat care va lua ființă în momentul căderii Bagdadului, a fost Califatul Abbasid din Cairo.

În secolul al IX-lea, Abbasizii au creat o armată loială compusă din oameni de origine non-arabă, cunoscută sub numele de mameluci. Această forță, creată în timpul domniei lui Al-Ma’mun (813-833) și a fratelui său și succesorului său Al-Mu’tasim (833-842) din sclavi instruiți militar și apoi eliberați.

Profitând de forța armată  de care dispuneau, comandanții mamelucilor au început să se afirme și să pretindă poziții tot mai înalte în stat. În 936, comandantul mamelucilor Muhammad ibn Ra’iq a devenit comandantul suprem al forțelor abbaside din califat. Conducătorii mameluci au fondat dinastii guvernante (wāli) în Egipt și Levant.

Mamelucii făcuseră parte din aparatul de stat sau militar din Siria și Egiptul cel puțin din secolul al IX-lea iar regimentele de mameluci au constituit coloana vertebrală a armatei egiptene sub conducerea ayyubidă la sfârșitul secolelor al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea, începând cu sultanul Saladin (1174–1193). Fiecare sultan ayyubid și emir de rang înalt avea un corp privat de mameluci. În aceste condiții, în 1261, în urma devastării Bagdadului de către mongoli, conducătorii mameluci din Egipt au restabilit califatul abbasid în Cairo. Primul calif abbasid din Cairo a fost Al-Mustansir.

În mare parte, mamelucii proveneau din cumani din Crimeea, circasieni, abhazi și mai ales turci oghuzi.

Când mamelucii au preluat puterea în Egipt, araba era deja o limbă înrădăcinată și ea a rămas în uz deși turca era folosită în rândul mamelucilor.

În privința religiei, aici exista o gamă largă de credințe, dar islamismul a rămas dominant în varianta sunnită, cu diferite școli de gândire și ordine sufiste, deoarece primii mameluci fuseseră crescuți ca musulmani sunniți. Islamul sunnit a devenit și mai evident mai ales după ce șiiți ismailiți, care dominaseră Califatul Fatimid, fuseseră îndepărtați de la putere și erau acum văzuți ca inamici. Mamelucii au căutat să cultive și să utilizeze liderii musulmani pentru a canaliza sentimentele religioase ale supușilor musulmani ai sultanatului într-un mod care nu a perturbat autoritatea sultanatului.

Creștinii și evreii din sultanat erau guvernați de dubla autoritate a instituțiilor lor religioase respective și de sultan. Autoritatea instituțiilor religioase s-a extins la multe dintre aspectele cotidiene ale vieții creștine și evreiești ne fiind limitată doar la practicile religioase ale celor două comunități respective. Este sesizabilă însă o oarecare ostilitate a populației împotriva creștinilor, izvorâtă din mai multe cauze, dar principala sursă de ostilitate populară a fost resentimentul față de pozițiile privilegiate pe care mulți creștini copți le dețineau în birocrația mamelucă. Au existat mai multe cazuri de proteste ale musulmanilor egipteni împotriva bogăției creștinilor copți și a angajării lor în stat. Având de ales între pozițiile privilegiate în birocrație și credință, mulți creștini copți au decis să se convertească la Islam pentru a-și proteja angajarea, a evita impozitarea jizyah și a evita măsurile oficiale împotriva lor.

Califatul Abbasid din Cairo a durat până în 1517 când sultanul otoman Selim I a cucerit Cairo. Imperiul Otoman a păstrat mamelucii ca o clasă conducătoare egipteană și mamelucii au reușit să-și recapete o mare parte din influența lor, dar au rămas vasali ai otomanilor.

Un alt stat islamic a ființat din 756 în peninsula Iberică, atunci când Abd-ar-Rahman I, un prinț omeiad a reușit să scape de răzbunarea abbasizilor și, după un periplu de șase ani a ajuns în Al-Andalus, unde a i-a învins pe conducătorii musulmani din regiune și a unit mai multe fiefuri locale într-un emirat cu capitala la Córdoba.

Pus în fața unei posibile invazii a califatului fatimid, în 929 Abd-ar-Rahman al III-lea s-a declarat calif și astfel a luat naștere Califatul de Córdoba, care a existat până în 1031.

Califatul s-a bucurat de o perioadă de înflorire economică în secolul al X-lea, iar califii au reușit să domine prin forță și diplomație, regatele creștine din nordul peninsulei Iberice și să relațiilor diplomatice cu triburile nord-africane, cu regii creștini din nordul peninsulei, cu Franța și Germania și cu Imperiul Bizantin. La moartea lui Al-Hakam II-lea în 961, la tron a urmat Hișam II, fiul său de 10 ani, astfel că tronul va fi uzurpat de Al-Mansur, principalul sfetnic al tatălui său. Acest fapt a dus la „Fitna al-Andalus”, un război civil între descendenții califului de drept și cei ai uzurpatorului, care, în 1031 a dus la un colaps general, califatul fracturându-se într-o serie de taifa – mici regate musulmane independente.

În această perioadă Córdoba a devenit unul dintre cele mai fascinante orașe europene, unul dintre cele mai avansate orașe din lume și un mare centru cultural, politic, financiar și economic.

Palatul califului Medina Azahara a fost ridicat prin munca a circa 10.000 de muncitori, care au lucrat aici timp de câtorva decenii. În acele timpuri a fost ridicată și Marea Moschee, transformată apoi în catedrală creștină.

În timpul domniei lui Al-Hakam II, biblioteca regală poseda aproximativ 500.000 de volume. Pentru comparație, Abbey of Saint Gall din Elveția conținea puțin peste 100 de volume. Universitatea din Córdoba a devenit cea mai căutată din lume, având nu doar studenți musulmani ci și studenți creștini din toată Europa de Vest. Califatul a fost o societate diversă din punct de vedere etnic, cultural și religios, aici coexistând musulmani cu dhimmi: evrei și creștini, majoritate mozarabi, care însă erau obligați să plătească clasica jizya.

Califatul din Córdoba a fost o veritabilă curea de transmisie a cunoștințelor și descoperirilor științifice musulmane dinspre Bagdad spre Europa. Chiar după destrămarea Califatului cultura islamică a fost prelungită de micile emirate care au rezultat și au existat până la Reconquista creștină, finalizată în 1492. Cultura și știința musulmană a marcat însă teritoriul spaniol. Poate tocmai de aceia, în Spania s-a înregistrat cea mai cruntă persecuție a Inchiziției, în încercarea de a păstra întunericul creștin peste Europa…

Episodul1 « 2 « 3 « 4 « 5 « 6 « 7 « 8 « 9 « 10 « 11 « 12 « 13 « 14 « 15 « 16 « 17 « 18 « 19 « 20 « 21 « 22 « 23 « 24  25  26 » 27 » 28 » 29 » 30 » 31 » 32 » 33 » 34 »35

Facebook Comentariu
Distribuire
https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2021/01/I.18.0-coperta.jpg?fit=477%2C507https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2021/01/I.18.0-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorCalifat Abbasid era un conglomerat de popoare unite doar teoretic prin religia islamică. Întinderea teritorială a necesitat împărțirea marelui califat în provincii administrative. Conducerea și funcțiile administrative ale acestor provincii au căpătat un caracter ereditar, iar acest fapt a dus la acumularea de bogăție a familiilor respective și indirect...Pentru cei care știu să gândească singuri