Prima mențiune a arabilor a apărut pe două stele asiriene descoperite la Kurkh, ridicate de Shalmaneser III în urma bătăliei de la Qarqar, din anul 853 î.e.n. și pe care, printre învinși, este enumerat regele Gindibu din mâtu arbâi, din nordul Penisulei Arabice. Mai apoi termenul a fost extins asupra locuitorilor întregii peninsule, reunind atât triburile nomade ale beduinilor – badawī, care înseamnă „locuitor al deșertului”, cât și a triburilor sedentare – ḥāḍir.

Arabii sedentari locuiau în orașe sau zone rurale așezate de regul de-a lungul coastelor ori în oaze. Triburile de beduini nomazi trăiau într-o organizare gentilică patriarhală, formată din mai multe clanurile majore denumite după numele strămoșilor.

De-a lungul timpului, în jurul orașelor mai importante s-au închegat mici regate arabe, care au prosperat de pe urma comerțului practicat atât pe mare cât și pe uscat.

În istorie, spre Golful Persic apar consemnate regatele: Dilmun (sfârșit sec.IV î.e.n. – 538 e.n.), Gerrha (650 î.e.n. – c. 300 e.n) și Tylos sau Bahrain, indicat de către Herodot ca loc de origine a fenicienilor. În sudul Arabiei sunt consemnate regatele: Ma’īn (secolul VII – sec. I î.e.n.), Șeba (sec. IX î.e.n. – 275 e.n.), probabil cel al vestitei regine biblice, Hadhramaut (sec.VIII î.e.n. – sec.III e.n.), Regatul Awsan (sec. VIII – sec. VI î.e.n.),  Qataban (IV î.e.n. – sec. III e.n.) și Regatul himiarit (sec.II î.e.n. – 525 e.n.). În Arabia de Nord a existat regatul Qedar (sec. VIII î.e.n. – II e.n.) și mai cunoscutul regat Nabatean. În centrul peninsulei a existat regatul Kindah (sec. II î.e.n – sec.VI e.n.).

Populația acestor regate a suferit o serie de influențe culturale, în primul rând de la vecinii apropiați și apoi de la partenerii de comerț astfel că, la începutul anilor 600 e.n., religia triburilor arabe era un adevărat mozaic de credințe, format atât din cele indigene animiste și politeiste, cât și religii de import precum creștinismul, iudaismul, mandeismul și religiile iraniene ale zoroastrianismuluimitraismului și maniqueismului.

Deși în Arabia s-au dezvoltat importante minorități evreiești și creștine, până în secolul al IV-lea e.n. aproape toți locuitorii Arabiei care trăiau organizați în triburi, practicau religii politeiste provenite din animismul și totemismul primar.

Lupta pentru existenţă în condițiile dure ale deșertului, a făcut ca tribul şi nu membrii săi să fie pe primul plan. Reuşita traiului era legată de unitatea tribului, care era apărată cu orice preţ… Viaţa sărăcăcioasă şi nomadă, excludea averea şi promova un egalitarism puternic, iar sentimentul tribal era cel de întrajutorare, dărnicie şi generozitate…

Astfel a fost dezvoltată o ideologie numită „muruwah”, termen complex care ar putea fi tradus prin „bărbăţie”, dar care avea o largă gamă de sensuri: vitejie în luptă, răbdare, îndurarea suferinţelor, devotament faţă de trib, un devotament exprimat prin hotărârea de a răzbuna orice rău făcut grupului, de a proteja membrii mai slabi și de a sfida dușmanii. Lumea arabă era dominată de vendeta. Orice ofensă, orice crimă, trebuia răzbunată pe măsură…

Credințele și practicile religioase ale beduinilor nomazi erau distincte de cele ale triburilor stabilite în orașe. Principalele sisteme și practicile religioase nomade au inclus fetișismultotemismul și venerarea morților, fiind legate în principal de preocupări și probleme imediate, și nu au luat în considerare întrebări filosofice mai mari, cum ar fi viața de apoi.

Un număr mare de zeități arabe nu au avut nume proprii și au fost menționate doar prin titluri care indică o calitate, o relație de familie sau un cod local precedat de „cel care“ – Dhu sau „ea care“ – Dhat.

În Arabia de Sud, mndh’t erau spirite anonime ocrotitoare ale comunității și spirite ale strămoșilor familiei. Ele au fost cunoscute sub denumirea de „soarele (SHMS ) strămoșilor“.

În nordul Arabiei, divinitățile ginnaye erau cunoscute din inscripțiile din Palmyra ca „zeii buni și binevoitori” și erau probabil înrudiți cu jinii din vestul și centrul Arabiei. Spre deosebire de jinni, ginnayele nu puteau să rănească și nici să posede oameni, fiind mult mai asemănător cu geniul roman. Jinii erau temuți și considerați responsabili pentru provocarea diferitelor boli.

În afară de zei și spirite binevoitoare, au existat și ființe răuvoitoare. Aceste ființe nu au fost însă atestate prin inscripții sau scrieri ale timpului, ci au fost menționate doar în poezia arabă pre-islamică. Legendele lor au fost culese de către autorii musulmani de mai târziu. Astfel sunt menționați ghoulii, similari cu demonii gallu din mitologia sumeriană de unde probabil au fost importați.

Arabii pre-islamici, în special triburile pastorale, sacrificau animale ca ofrandă pentru o divinitate tribală. Riturile de sacrificiu nu erau legate de o anumită locație, deși erau practicate de obicei în locuri sacre. Sângele victimei, era „turnat” pe piatra altarului, formând astfel o legătură între om și zeitate. În general, ritualul sacrificiului era încheiat cu sărbători comunale. Au existat și altfel de ofrande: produse agricole, alimente, plăci metalice inscripționate sau tablete de piatră, plante aromatice și chiar mici obiecte fabricate în acest scop.

Tot ca o reminiscență a religiei primare, este înregistrată și prezența oracolelor – ms’l, sau „un loc de întrebat”, unde ghicirea se făcea prin diverse metode, cea mai comună fiind cea a „săgeților”.

Locurile sacre sunt cunoscute sub numele de hima, haram sau mahram, iar în aceste locuri toate viețuitoarele erau considerate inviolabile și violența era interzisă.

Imaginile cult ale unei zeități erau cel mai adesea blocuri de piatră neprelucrate cunoscute cel mai des sub numele de semitic nsb – „să fie ridicat în poziție verticală“. Mai târziu, aceste pietre-zeu au fost incizate cu figuri umane sau astrale. Nabateenii și-au sculptat idolii pe pereții stâncilor.

Dacă beduinii nomazi își practicau religia în mișcare, asemeni evreilor lui Moise, arabii sedentari au trecut pe o treaptă superioară a religiei, având un panteon de zeități, pe care îi cinsteau în altarele și templele din orașe și oaze.

Politeismul arab se baza pe venerarea zeităților și a spiritelor. Cea mai veche mărturie despre politeismul arab provine din Analele regelui asirian Esarhaddon (681–669 î.e.n.), unde apar zeitățile feminine Atarsamain (Venus), Nukhay (Soarele), care era venerat în Arabia de Sud drept zeița Shams, apoi era Ruldaiu (Luna) și Atarquruma.

În Istoriile sale, Herodot (c. 484 – c. 425 î.e.n.) spune că arabii venerau pe Orotalt (probabil o transcriere fonetică a numelui zeului soarelui Ruḍā, identificat cu Dionysus) și zeița Alilat (identificată cu Afrodita). Strabon (63 î.e.n. – c. 24 e.n.) a scria că arabii se închinau lui Dionysus și Zeus, iar Origen (c. 184 – c. 253) spunea că arabii s-au închinat lui Dionysus și Urania.

De fapt, fiecare trib arab își avea principala divinitate tribală provenită din străvechiul animism, devenită apoi totem și în final căpătând statutul de zeu. Uniunea de triburi a dus la nașterea unui mic panteon de trei până la cinci zei în fruntea căruia se situa zeitatea patronală. Astfel, panteonul Saba cuprindea divinitățile: Almaqah – zeitatea majoră, împreună cu ‘Athtar, Haubas, Dhat-Himyam și Dhat-Badan. Regatul Ma’in avea drept zeitate supremă pe Wadd, regatul Qataban îl avea pe Amm, iar regatul Hadhramaut pe Sayin. Fiecare popor a fost numit „copii” ai zeității patronale respective, o divinitate care juca un rol vital în viața tribului, cultul acesteia servind drept centrul coeziunii și loialității unei persoane.

Treptat, o serie de altare închinate diferitelor zeități, situate de regulă în orașe, s-au transformat în adevărate centre de cult și au devenit locuri de pelerinaj. Un astfel de centru a fost Mecca…

Episoade: 1  2 » 3 » 4 » 5 » 6 » 7 » 8» 9 » 10

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2020/10/I.1.0-coperta.jpg?fit=494%2C486https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2020/10/I.1.0-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorPrima mențiune a arabilor a apărut pe două stele asiriene descoperite la Kurkh, ridicate de Shalmaneser III în urma bătăliei de la Qarqar, din anul 853 î.e.n. și pe care, printre învinși, este enumerat regele Gindibu din mâtu arbâi, din nordul Penisulei Arabice. Mai apoi termenul a fost extins asupra locuitorilor...Pentru cei care știu să gândească singuri