Extinderea imperiului arab, a necesitat nu doar o organizare administrativ-teritorială ci, mai ales după arabizarea acestuia, a fost necesară și impunerea unor legi unitare. Această sarcină a revenit consiliului Dīwān al-Qudat sub supravegherea căruia, între secolele VII și VIII, a fost elaborată Șaria – legea islamică.

Cuvântul „șarīʿah” este folosit de popoarele vorbitoare de arabă din Orientul Mijlociu pentru a desemna o religie profetică, ca de exemplu „șarīʿat Mūsā” desemnează „legea sau religia lui Moise”. Șaria este așadar o lege eminamente religioasă…

Din punct de vedere istoric, legea a evoluat de la „Șaria clasică”, care cuprinde corpul de reguli și principii elaborate de juriștii islamici în primele secole ale Islamului, la „Șaria istorică”, adică corpul de reguli și interpretări dezvoltat de-a lungul istoriei islamice, cuprinzând de la cerințe personale până la legislația statului, și apoi „Șaria contemporană”, cu spectrul complet de reguli și interpretări care sunt dezvoltate și practicate în prezent, variind de la un spectru ideologic la altul.

În toate aceste etape însă, pentru credinciosul musulman nu a existat decât „Șaria divină”, adică planul lui Allah pentru omenire și normele de comportament, care ar trebui să ghideze comunitatea islamică.

Conform viziunii tradiționale musulmane, principalele precepte ale Șariei provin direct de la profetul Mahomed. Cu alte cuvinte, însoțitorii lui Mahomed (sahaba), au transmis generațiilor următoare, sub forma Hadithului tot ce a făcut, a zis și a aprobat Profetul. Din numeroasele hadisuri a fost extrasă apoi Sunnah – modul de viață musulman și Șaria – codul de conduită pe care îl necesită acest mod de viață plăcut lui Allah.

În credința islamică, Șaria este socotită ca revelată divin, „dictată” de însuși Dumnezeu pentru a ocroti credința, viața, cunoașterea, moștenirea și averea fiecărui musulman. În teorie, ea ar trebui să fie suficientă pentru orice situație, dar în practică s-a simțit nevoia de a elabora şi o jurisprudență islamică – Fiqh.

Inițial, informațiile legislative primare au condus mai întâi la discuții informale și apoi la o gândire juridică sistematică, articulată cu cel mai mare succes în secolele VIII și IX de către maeștrii juriști Abu HanifahMalik ibn AnasAl-Shafi’i și Ahmad ibn Hanbal, care sunt priviți ca fondatorii școlilor juridice respective și a Fiqh-ului, jurisprudența prin care ar trebui reglementate comunitățile musulmane.

Jurisprudența islamică, care interpretează Șaria, recunoaște patru suse principale: Coranul, Sunnah – care cuprinde hadisuri autentice, Qiyas – rezultat al analogiei deductive în care învățăturile Haditului sunt comparate și cu cele din Coran, și Ijma – consensul juridic.

Din cele 6.236 versete ale Coranului, doar câteva sute au relevanță juridică directă și sunt concentrate în câteva domenii specifice, cum ar fi moștenirea. Totuși alte pasaje au fost folosite ca sursă pentru principiile generale.

Hadith oferă îndrumări juridice mai detaliate și practice, dar s-a recunoscut la început că nu toate erau autentice. Criteriul autenticității a restrâns vastul corpus al tradițiilor profetice, afectat și de ambiguitatea limbajului, care însă a permis erudiților juridici o marjă de manevră considerabilă în formularea unor hotărâri alternative.

Qiyas este folosit pentru a obține o hotărâre într-o situație care nu este abordată în scriptură prin analogie cu o regulă bazată pe scripturi. Spre exemplu, interdicția coranică de a bea vin este extinsă nu doar la alcool, ci la toate substanțele intoxicante.

Ijma – consensul juridic, este o doctrină care a căpătat autoritate din hadisuri, care afirmă că umma islamică nu ar putea fi niciodată de acord asupra unei erori. Această formă de consens a fost definită tehnic ca acordul tuturor juriștilor competenți din orice generație, acționând ca reprezentanți ai comunității. Totuși cazurile în care a existat un consens sunt extrem de rare.

În realitate, în formarea legii islamice, a Șariei, a intervenit și contextul istoric. Cuceririle rapide ale musulmanilor i-au adus pe aceștia în contact direct cu societăți avansate, care aveau deja o serie de legi, obiceiuri și nevoi, necunoscute de cuceritorii veniți din deșert. Astfel se face că eforturile inițiale musulmane s-au îndreptat spre a formula norme juridice potrivit Coranului și hadisurilor ca sursă de drept, împletindu-le cu opiniile personale ale juriștilor, practica juridică a popoarelor cucerite și decretele califilor. Astfel, puternica tradiție zoroastriană a indus în practica musulmană cinci rugăciuni pe zi, în timp ce Coranul (24:58) menționează doar trei rugăciuni. La fel în cazul femeilor adultere, în timp ce Coranul prevede doar lovirea acestora, Șaria introduce pedepsa cu lapidarea, preluată din Tora evreiască (Deuteronomul 22:21). De fapt, multe legiferări și reglementări prevăzute în Șaria islamică care astăzi par desuete, sunt de fapt preluări din Legile lui Moise…

Jurisprudența tradițională distinge două ramuri principale ale dreptului: ʿibādāt (ritualuri) și muʿāmalāt (relații sociale), care împreună cuprind o gamă largă de subiecte. Hotărârile sale se referă atât la standardele etice, cât și la normele legale, clasificând acțiunile în una dintre cele cinci categorii: obligatorii (farḍ), recomandate (mustaḥabb), neutre (mubāḥ) reprobabile (makrūh) și interzise (ḥarām). Astfel, unele zone ale Șariei se suprapun cu noțiunea actuală de drept, în timp ce altele corespund mai larg vieții în conformitate cu voia divinității. ( Cu voia lui Allah… Așa a vrut Allah… Parcă sună cunoscut…).

Fiqhul afirmă că este un păcat sau o infracțiune să faci o acțiune interzisă sau să nu faci o acțiune obligatorie.

Faptele reprobabile ar trebui evitate, dar acestea nu sunt considerate a fi păcate sau pedepsite în instanță. Evitarea actelor reprobabile și efectuarea actelor recomandate este considerat a fi subiect de recompensă în Viața de Apoi, în timp ce acțiunile neutre nu presupun nici o judecată din partea lui Allah.

Jurisprudența clasică a fost elaborată de erudiți religioși, în mare parte prin avize juridice (fatwas) emise de juriști calificați – muftii. În islam, muftiul este magistratul sau judecătorul unei instanțe Șaria, care exercită de asemenea, funcții extrajudiciare, cum ar fi medierea, tutela asupra copiilor orfani și a minorilor, precum și supravegherea și auditul lucrărilor publice.

Șaria acoperă toate aspectele vieții, de la guvernarea unei țări sau teritoriu, până la viața cea mai intimă a individului, trecând prin viața comunităților și organizarea lor. În mod declarativ, ea are drept scop general – maqāṣid, dezvăluirea legii divine, în particular conservarea a cinci elemente esențiale ale bunăstării umane – maṣlaḥa: religie, viață, intelect, descendență și proprietate. Fiecare dintre acești însumează o varietate de subiecte iar infracțiunile comise, cunoscute sub numele general de hudud, prevăd pedepsele corespunzătoare, destul de variate, uneori flexibile. De exemplu, în cazuri de vătămări corporale infracțiunile sunt judecate în conformitate cu o versiune a lex talionis, care prescrie o pedeapsă analoagă infracțiunii (qisas), dar victimele sau moștenitorii pot accepta o compensație monetară (diya) sau chiar pot ierta autorul.

Sunt însă și cauze penale din categoria taʿzīr, infracțiuni pentru care nu este specificată nicio pedeapsă în Coran sau în Hadith, pentru care soluționarea este la discreția judecătorului unei instanțe Șaria (qadi) sau chiar a conducătorului statului. În aceste cazuri scopul pedepsei este în general corectarea sau reabilitarea vinovatului.

Jurisprudența islamică clasică a fost descrisă drept „una dintre realizările intelectuale majore ale Islamului” și importanța sa în Islam a fost comparată cu cea a teologiei din creștinism.

Într-o comunitate islamică apar trei personalități proeminente: cadiul, muftiul și imamul…

Termenul de „qadi” a fost folosit din timpul lui Mahomed și a rămas în uz pentru a-i desemna pe judecători de-a lungul istoriei islamice. Un qadi era ales dintre cei care stăpâneau științele jurisprudenței și dreptului și a rămas persoana cheie care să asigure stabilirea justiției pe baza Șariei. În perioada califatului Abbasid, a fost înființat biroul Qadi al-qudat (judecătorul șef al celei mai înalte curți).

Muftiul este un jurist islamic calificat să emită un aviz fără caracter obligatoriu o fatwa, pe un punct din Șaria.

În mod tradițional, un muftiu era văzut ca un erudit cu caracter vertical, care poseda o cunoaștere aprofundată a Coranului, a Haditului și a literaturii juridice. Inițial ei au acționat ca specialişti independenți în sistemul juridic clasic, dar în timp au fost încorporați treptat în birocrații de stat și nu au mai jucat rolul lor tradițional de clarificare și elaborare a legilor aplicate în instanțe. Astăzi, ei apar drept sfătuitori a publicul larg cu privire la alte aspecte ale Șariei, în special întrebări referitoare la ritualurile religioase și la viața de zi cu zi.

În termeni administrativi religioși, un muftiu este echivalentul aproximativ al diaconului creștin.

În religia musulmană sunnită nu există cler hirotonisit de o organizație bisericească. Umma, adică întreaga comunitate a credincioșilor, este instanța care acceptă sau nu ca unul dintre membrii săi să fie recunoscut imam. Imamul nu este un preot, ci un înțelept, un cunoscător și interpret al textelor religioase, care se pot discuta, un orant care cheamă credincioșii la rugăciuni și le conduce. Pentru musulmanii șiiți, imamul este văzut nu doar un conducător al comunității ummah, ci este considerat drept un reprezentant al lui Allah.

În societatea islamică, Șaria s-a aplicat numai musulmanilor sau celor care au păgubit un musulman, pe când ceilalți credincioși sau necredincioșii, într-o oarecare măsură, au trăit în comunitatea lor după propriile lor legi.

Comunitățile non-musulmane care au fost cunoscute sub numele de „millet”, şi aveau autonomie juridică pentru a-și judeca afacerile interne.

Cuvântul „miliet” își află originea în cuvântul arab „millah”, care poate fi tradus prin „neam”. Conceptul, care a avut o istorie îndelungată în Orientul Mijlociu, a fost folosit pentru prima dată în secolul al IV-lea desemnând comunitățile nestoriene din Imperiul Sasanid, iar în Islam el a fost introdus chiar de către Mahomed prin Constituția Medinei.

Milietul își stabilea propriile legi, colecta și redistribuia propriile taxe. Din punct de vedere juridic exista o autoguvernarea juridică, cu o implicare neînsemnată din parte organelor juridice musulmane, atâta vreme ce nu erau implicați subiecții musulmani, caz în care tuturor protagoniștilor se aplica Șaria, legea islamică. Conducătorul milietului era de regulă un lider religios, care drept legislație pentru creștini aplica Dreptul canonic iar pentru evrei Halakha.

Sub această umbrelă, comunitatea creștinilor nestorieni a înflorit și a putut să trimită misionari cu mult peste granițele Imperiului, ajungând până în China și India, iar mai târziu Grecia a pornit războiul de independență profitând de acestă autonomie religioasă.

În acest timp, în cazul credințelor derivate din islamism, așa cum au fost șiiții, alauiții, aleviții și iezidiții, nu aveau un statut oficial și erau considerate parte a milletului musulman.

Astăzi Șaria – „Șaria contemporană”, joacă un rol mai mult sau mai puțin important în legislația țărilor musulmane, variind de la un spectru ideologic la altul.

Episodul1 « 2 « 3 « 4 « 5 « 6 « 7 « 8 « 9 « 10 « 11 « 12 « 13 « 14 « 15 « 16 « 17 « 18 « 19 « 20  21  22 » 23 » 24 » 25 » 26 » 27 » 28 » 29 » 30 » 31 » 32 » 33 » 34 »35

Facebook Comentariu
Distribuire
https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2021/01/I.15.0-coperta.jpg?fit=487%2C522https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2021/01/I.15.0-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorExtinderea imperiului arab, a necesitat nu doar o organizare administrativ-teritorială ci, mai ales după arabizarea acestuia, a fost necesară și impunerea unor legi unitare. Această sarcină a revenit consiliului Dīwān al-Qudat sub supravegherea căruia, între secolele VII și VIII, a fost elaborată Șaria – legea islamică. Cuvântul „șarīʿah” este folosit...Pentru cei care știu să gândească singuri