Califatul Omeiad sau Califatul de la Damasc a urmat Califatului Rașidun, care fusese condus de cei patru califi „ortodocși”. Dinastia omeiadă a domnit între anii 661 și 750, dezvoltând o monarhie ereditară și absolutistă. În această perioadă imperiul arab a acoperit o suprafață de 11.100.000 km2, fiind unul dintre cele mai mari imperii din istorie.

Întemeietorul dinastiei a fost Mu’awiya ibn Abi Sufyan I (661-680), care a preluat funcția de calif în urma morții lui Ali, ultimul calif Rașidun. El va institui pentru funcția de calif principiul eredității, în contradicție cu tradiția musulmană care susținea că alegerea califului, trebuie să fie bazată pe merite și după o serie de dezbateri în acest sens.

Odată cu Mu‘awiya, califatul patriarhal a luat sfârșit. Spre deosebire de califii anteriori, el se distanțează de popor, își creează o barieră formată din importanți oameni ai curții, apare la rugăciunile publice de vineri escortat de gărzi de corp și de un anumit alai. Perioada omeiadă a cunoscut formarea unei noi societăți de tip islamic.

Omeiazi au creat o administrație stabilă pentru imperiu. Pentru început instituit un „consiliu de stat” numit dīwān, inspirat din administrația persană, apoi au apărut patru ramuri guvernamentale principale: afaceri politice, afaceri militare, colectarea impozitelor și administrație religioasă.

Pentru a administra imensul imperiu au luat ființă șase consilii în centru: dīwān al-Kharāj, care administra toate finanțele imperiului, a impus și colectat impozite și a plătit venituri; dīwān al-Rasa’il, un comitet de corespondență regulat, a coordonat activitatea tuturor consiliilor și s-a ocupat de toată corespondența în calitate de secretariat șef; dīwān al-Khatam, un fel de cancelarie de stat, care obișnuia să facă și să păstreze o copie a fiecărui document oficial înainte de a sigila și expedia originalul la destinație. Astfel s-a dezvoltat la Damasc o arhivă de stat; dīwān al-Barid, serviciul poștal cu ștafete de cai, care a amenajat și drumuri pe întinsul imperiului; dīwān al-Qudat, care viza justiția imperiului, fiind depășită viziunea primară când justiția era făcută personal de califi și se simțea nevoia separării sistemul judiciar de administrația generală. Astfel au apărut, după 661, primii judecători islamiști iar juriștii au pus bazele șariei – legea islamică; dīwān al-Jaysh, care  a înlocuit mai vechiul dīwān al-Jund. Noul departament se ocupa de militarii musulmani, indiferent de rasă, au fost date pensii de drept și indemnizația de subzistență chiar și fără a fi în serviciu activ. Mai târziu, Hisham a plătit soldă doar celor care au participat la luptă. Soldații au fost înregistrați la Dīwān al-Jaysh și au fost salariați. Armata reorganizată și s-au promovat forțe de infanterie, un stil de luptă radical diferit de stilul beduin original, mobil și individualist.

Pe măsură ce imperiul a crescut, numărul muncitorilor arabi calificați a fost prea mic pentru a ține pasul cu expansiunea rapidă a acestuia. Astfel în provinciile cucerite mulți funcționari și-au păstrat poziția și din acest motiv multe documente ale timpului au fost înregistrate în greacă, coptă și persană. Abia în timpul domniei lui Abd al-Malik, în jurul anului 700, a fost impusă utilizarea calendarul islamic și limba arabă ca limbă oficială în administrație.

Dacă la începuturile califatului erau folosite monedele bizantine și sasanide, dar după 658 omeiazii au bătut primele monezi din bronz iar din 695 au fost emise la Damasc și primele monezi din aur, numite dinari, similare inițial cu monedele preexistente, dar au evoluat apoi într-o direcție independentă. Mai târziu au fost bătute și dirhami, monede din argint. În Califatul Omeiad se distingeau patru clase sociale principale: arabi musulmani, musulmani non-arabi, dhimmi – persoane libere non-musulmane și sclavi.

În ciuda faptului că Islamul învață egalitatea tuturor musulmanilor, musulmanii arabi s-au bucurat de o stimă mai mare decât non-arabii musulmani și, în general, nu s-au amestecat cu alți musulmani.

Dhimmi, care includeau: creștini, evrei, zoroastrieni și păgâni, au primit un statut legal protejat atâta timp cât au acceptat și au recunoscut supremația politică a musulmanilor la conducere, adică au plătit un impozit, cunoscut sub numele de jizya, în timp ce musulmanii plăteau zakat, un impozit semnificativ mai mic. Acest fapt a dus la convertirea multor non-musulmani, lucru ce a condus însă la o scădere a veniturilor fiscale ale califatului. Din acest motiv, în jurul anului 700, Abd al-Malik a interzis conversia păgânilor la Islam.

Dacă iudeii și creștinii se bucurau de recunoșterea religiei prin Constituția Medinei încă din timpul lui Mahomed, omeiazii au fost duri atunci când au trebuit să-și învingă adversarii zoroastrieni. Totuși, se spune că Omar al II-lea (717-720) poruncea într-una din scrisorile sale, să nu se „distrugă o sinagogă sau o biserică sau templul închinătorilor de foc – zoroastrienii, atâta timp cât s-au împăcat și au fost de acord cu musulmanii”.

Cu toată adversitatea inițială până la urmă și zoroastrienilor care au acceptat autoritatea islamică, li s-a oferit libertatea religioasă. Ei s-au retras în părțile de nord ale Iranului unde s-au bucurat de independență religioasă, lucru dovedit de faptul că o mare parte din canonul textelor religioase zoroastriene a fost elaborat și scris în timpul perioadei islamice.

În mod similar, creștinii și evreii au continuat să producă mari gânditori teologici în comunitățile lor. Printre scriitorii creștini importanți din perioada omeiadă se numără episcopul Cosma de Maiumapapa Beniamin I al Alexandriei și Isaac de Ninive. Funcții proeminente erau deținute de creștini, dintre care unii aparțineau unor familii care slujiseră în guverne bizantine. Angajarea creștinilor în aparatul de stat a făcut parte dintr-o politică mai largă de acomodare religioasă, care a fost cauzată de prezența unei importante populații creștine în provinciile cucerite și mai ales în Siria. Elocvent este exemplul creștinului melkit Sarjun ibn Mansur, fiul unui important oficial bizantin din Damasc, devenit secretar personal al lui Muawiya I și care a servit apoi ca șef al administrației fiscale sub Yazid I. Mai apoi a fost înlocuit de un alt creștin, Sulayman ibn Sa’d al-Khushani. Chiar și soția lui Muawiya și mamă a lui Yazid, era fiica unui șef de trib sirian creștin ortodox. Un alt exemplu este cel al Sf. Ioan Damaschinul (675-749), considerat astăzi unul dintre Părinții Bisericii Ortodoxe și care înainte de hirotonire a servit ca administrator principal al califului musulman din Damasc.

Să mai amintim și faptul că flota maritimă islamică, înființată în 649, a fost compusă și condusă de creștini monofiziți, copți și marinari creștini sirieni iacobiți, completată doar de trupe musulmane. Sub domnia califului Sulayman (715–717), această flotă a participat la un lung asediu al Constantinopolului.

În timp, mulți dintre intelectualii creștini s-au convertit la islam după ce a fost inițiat procesul de arabizare în imperiu, după oficializarea limbii arabe.

Chiar dacă omeiazii au transformat califatul dintr-o instituție religioasă în una dinastică, califii omeiazi s-au considerat reprezentanți ai lui Allah pe pământ. Ei nu se refereau la ei înșiși ca „khalifat rasul Allah”, adică „succesorul profetului lui Allah”, un titlul preferat de tradiție, ci mai degrabă drept „khalifat Allah”, adică „adjunct al lui Allah”. Distincția pare să indice că omeiazii s-au considerat reprezentanți ai lui Allah în fruntea comunității și nu au văzut nevoia de a împărții puterea lor religioasă sau de a o delega unei clase de erudiți religioși. Califii omeiazi s-au considerat responsabili pentru definirea și elaborarea rânduielilor lui Allah, cu alte cuvinte, elaborarea legii islamice. Sub Yazid II (720–724) a fost dat un edict iconoclast, în urma căruia au fost distruse toate imaginile creștine de pe teritoriul califatului.

După ce a izbucnit „A treia Fitna”, condusă de abbasizi, dinastia Omeiadă a fost răsturnată în 750. Supraviețuitorii dinastiei s-au stabilit în Cordoba care, sub forma unui emirat și apoi a unui califat, a devenit un centru mondial al științei, medicinei, filozofiei și invenției, deschizând perioada Epocii de Aur a Islamului

Episodul1 « 2 « 3 « 4 « 5 « 6 « 7 « 8 « 9 « 10 « 11 « 12 « 13 « 14 « 15 « 16 « 17 « 18 « 19  20  21 » 22 » 23 » 24 » 25 » 26 » 27 » 28 » 29 » 30 » 31 » 32 » 33 » 34 »35

Facebook Comentariu
Distribuire
https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2020/12/I.14.0-coperta.jpg?fit=507%2C483https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2020/12/I.14.0-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorCalifatul Omeiad sau Califatul de la Damasc a urmat Califatului Rașidun, care fusese condus de cei patru califi „ortodocși”. Dinastia omeiadă a domnit între anii 661 și 750, dezvoltând o monarhie ereditară și absolutistă. În această perioadă imperiul arab a acoperit o suprafață de 11.100.000 km2, fiind unul dintre...Pentru cei care știu să gândească singuri