Istoria Islamului (23) – Epoca de aur a islamului – Condiții istorico-religioase
În istoria Islamului, perioada cuprinsă între secolul al VIII-lea și al XIII-lea este definită drept „Epoca de Aur” a Islamului. Pe diverse considerente, mai mulți istorici și erudiți moderni extind această perioadă până la sfârșitul secolelor XV-XVI.
Adevărul este că societatea islamică din această perioadă a adunat și conservat noțiunile științei antice, care în Europa creștină, au fost abandonate, blamate și distruse aproape în totalitate. În timp ce europenii s-au ocupat exclusiv de impunerea și respectarea dogmelor religioase, la arabii musulmani cunoștințele vechilor greci, persani și hinduși au fost popularizate, califii au promovat și chiar au patronat diverse ramuri ale culturii și științei.
Dacă Biblia iudeo-creștină începe prin a afirma păcatul original, acela că omul a mâncat din fructul cunoașterii, în religia islamică nu apare acest episod. Allah cerea supunere oarbă în privința respectării legilor sale, dar nu interzicea cunoașterea. în Coran există aproximativ 750 de versete care tratează fenomene naturale. Mai mult decât atât, destule versete ale Coranului par să ceară omenirilor să studieze natura și acest lucru a fost interpretat ca însemnând o încurajare pentru cercetarea științifică și investigarea adevărului: „Umblați pe pământ și vedeți cum [Allah] a început creația!” (29:20) sau „În crearea cerurilor și a pământului și schimbarea nopții și a zilei sunt semne pentru cei dăruiți cu minte… și cugetă la facerea cerurilor și a pământului…” (3:190-191).
O serie de alte versete coranice și hadisuri – spuse sau acțiuni ale profetului Mahomed strânse în Hadith, pun în valoare educația și subliniază importanța dobândirii cunoștințelor și îndeamnă la cercetare: „Și nu urma [lucrul despre] care nu ai cunoștință!” (17:36) sau „Aduceți dovada voastră dacă aveți dreptate!” (2: 111) ori „… Ei zic: Pentru noi sunt de ajuns cele cu care i-am găsit pe părinții noștri! Dar dacă părinții lor nu știau nimic și nu erau călăuziți pe calea cea bună?” (5:104). Gânditorul musulman Yaqub ibn Ishaq al-Kindi (d. circa 870) comenta referitor la acest enunț coranic: „Nu trebuie să ne fie ruşine să recunoaştem adevărul şi să îl asimilăm, indiferent de sursa din care ne parvine, chiar dacă este adus de generaţii anterioare şi de popoare străine. Pentru cel ce caută adevărul, nimic nu este mai de preţ decât adevărul însuşi. El nu îl înjoseşte niciodată pe cel ce îl caută, ci îl înnobilează şi îl cinsteşte.”.
Chiar dacă o serie dintre aceste îndemnuri fac referire în primul rând la credință, ele au fost aplicate în toate domeniile vieții umane și multe alte versete coranice sau hadisuri au stat la baza unor cercetări a savanților musulmani. Cu alte cuvinte, Scripturile musulmane nu au blamat cunoașterea ci din contră, au fost un îndemn spre cercetarea tainelor și legilor divine. Coranul nu numai că nu interzicea cunoaşterea naturii ci chiar o enunţa ca o cerinţă din partea lui Allah. Dacă creştinii occidentali s-au descotorosit de gânditorii nonconformişti, declaraţi eretici, pe teritoriul islamului adepţii ezoterismului au murit în patul lor… ba chiar au deţinut posturi de conducere în imperiu…
O altă cauză care a favorizat studiul, cercetarea și dezvoltarea culturii în Islam a constituit-o chiar statul islamic. Spre deosebire de migratorii care au devastat Imperiul Roman, cuceritorii arabi aveau cunoștință de cultura superioară a popoarelor cu care întreținuseră îndelungate relații comerciale. În momentul cuceririlor, conducătorii musulmani nu au distrus aceste civilizații, ci au căutat să profite de binefacerile acestora. Vechea ordine administrativă nu a fost distrusă, iar califii s-au înconjurat de oameni pricepuți din rândul popoarelor cucerite. În cele din urmă statul islamic a ajuns să încurajeze și să patroneze savanții timpului, indiferent de etnie și credință. De fapt, cei mai mulți savanți musulmani nu au fost arabi, iar mulți nu au fost nici măcar convertiți la Islam…
În această perioadă, musulmanii au manifestat un puternic interes în asimilarea cunoștințelor științifice ale civilizațiilor cucerite, iar acest interes a avut ca primă manifestare traducerea în arabă și persană a lucrărilor clasice antice, scrierile filozofilor și savanților greci, persani, indieni, chinezi, egipteni sau fenicieni. Ulterior ele au fost traduse în turcă, ebraică și latină contribuind esențial la ceea ce vom numi Renașterea europeană.
Fără acest efort uriaș a califatului arab, probabil că majoritatea acestor lucrări ar fi fost pierdute, așa cum au fost pierdute valoroasele scrieri adunate în Biblioteca din Alexandria, în anul 392, prin victoria patriarhului creștin Theophilus al Alexandriei asupra instituției păgâne…
În contradicţie cu concepţiile promovate de regimul politico-creştin, genii din Bagdad, Cairo, Damasc şi Cordoba au luat seamă şi au tradus lucrările ştiinţifice ale Egiptului, Mesopotamiei, Greciei, Indiei, şi Chinei antice, dezvoltând ceea ce am numi acum ştiinţa „modernă”. Au apărut noi discipline precum algebra, trigonometria şi chimia, şi au avut loc progrese majore în medicină, astronomie, inginerie şi agricultură.
Se estimează că în Califatul Abbasid, banii cheltuiți pentru „mișcarea de traducere” reprezentau dublul actualului buget anual englez de cercetare în medicină iar cei mai buni cărturari și traducători, precum Hunayn ibn Ishaq, aveau salarii care se estimează a fi echivalentul marilor sportivi profesioniști de astăzi…
Hunayn ibn Ishaq (809-873), a stăpânit patru limbi: arabă, siriacă, greacă și persană și a devenit cunoscut printre arabi drept „Șeicul traducătorilor”. El și profesorul său savantul Yahya ibn Masawayh, cunoscut în vest ca Ioannis Mesue, au lăsat posterității arabe peste 50 de traduceri.
Multe dintre cele mai importante opere filozofice și științifice ale lumii antice au fost traduse, inclusiv lucrările lui Galen, Hipocrate, Platon, Aristotel Ptolemeu și Arhimede.
Dacă după proclamarea creștinismului drept religie de stat în Imperiul Roman, autoritățile creștine au trecut la distrugerea marilor biblioteci „păgâne” din Efes sau Alexandria, pentru a găzdui cărți rare și colecții de poezie atât în arabă, cât și în persană, califul Al-Mansur, a fondat la Bagdad „Casa înțelepciunii”, care a devenit mai mult decât un centru academic.
Califul Al-Ma’mun (813–833) care a sponsorizat generos activitatea de aici, a fost implicat personal în viața de zi cu zi a Casei Înțelepciunii, vizitându-i în mod regulat cărturarii și întrebându-i despre activitățile lor. De asemenea, va participa și va arbitra dezbateri academice. Cărțile erau considerate atât de valoroase, încât scrieri antice erau uneori preferate ca pradă de război, mai degrabă decât banii sau alte obiecte de valoare. Astfel, după un război între abbasizii și Imperiul Bizantin, ca o condiție pentru pace, Al-Ma’mun a solicitat expres cartea Almagest a lui Ptolemeu…
Același calif a solicitat cartografierea globului terestru, confirmarea datelor din Almagest și deducerea dimensiunii reale a Pământului. De asemenea, a construit primele observatoare astronomice în Bagdad, a promovat egiptologia și a participat el însuși la săpături din zona piramidelor din Giza.
De fapt, dezvoltarea științifică din Califatul Abbasid a avut la bază eforturile intelectuale persane, pe fondul străduinţelor creștine de suprimare a acestora, un efort care a făcut ca oameni de știință de pe teritoriul creștin să emigreze spre cel islamic.
În anul 489, centru științific din Edessa a fost închis de către împăratul bizantin Zeno. Cei de aici au emigrat în Asia Mică și au fondat Școala de la Nisibis care a fost apoi preluată de către persanii sasanizi, atunci când Shapur al II-lea, a înființat Academia din Gondishapur, cel mai important centru medical al lumii antice în secolele VI și VII, o universitate care mai deținea o bibliotecă, precum și un colegiu unde se studiau diferite subiecte precum anatomie, teologie, medicină și filosofie.
La fel s-a procedat și cu savanții nestorieni, care au efectuat cercetări importante în medicină, astronomie și matematică și cu filozofii eleniști când, în 529, împăratul creștin Iustinian a închis Academia din Atena.
În momentul în care musulmanii au cucerit Imperiul Sasanian acest centru științific a fost păstrat sau mai corect spus, a fost transferat la Bagdad, în faimoasa Casă a Înțelepciunii unde au mai venit cei de la Universitatea păgână din Harran.
În centrul din Bagdad și-au găsit refugiu mulți cărturari creștini considerați eretici de regimul creștin bizantin. Între aceștia s-au numărat Hunayn ibn Ishaq, care a și condus Casa Înțelepciunii, apoi Yusuf Al-Khuri, Al Himsi, Qusta ibn Luqa, Masawaiyh, Patriarhul Eutychius și Jabril ibn Bukhtishu.
La dezvoltarea științei în Islam și mai ales popularizarea ei, a contribuit fără îndoială apariția hârtiei, tehnologie adusă din China, și dezvoltată la Bagdad. Pentru prima dată în istoria omenirii, mulți cărturari au ajuns astfel să trăiască doar din scrierea și vânzarea de cărți. Utilizarea hârtiei s-a răspândit apoi în tot imperiul arab iar în secolul al X-lea a ajuns în Al-Andalus, în peninsula Iberică unde ființa Califatul de la Cordoba, veriga de transmitere a cunoștințelor către europeni.
În sec. al XII-lea, învăţaţi europeni luaseră drumul Spaniei unde au cunoscut învăţătura musulmană. Cu ajutorul învăţaţilor musulmani şi evrei ei au iniţiat un amplu proiect de traducere a scrierilor arabe: filozofice, de medicină, astronomie, etc., şi a lucrările anticilor greci, în limba latină.
Episodul: 1 « 2 « 3 « 4 « 5 « 6 « 7 « 8 « 9 « 10 « 11 « 12 « 13 « 14 « 15 « 16 « 17 « 18 « 19 « 20 « 21 « 22 
23 
24 » 25 » 26 » 27 » 28 » 29 » 30 » 31 » 32 » 33 » 34 »35
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.