Istoria Islamului (15) – Islamul după Mahomed
După moartea lui Mahomed, în 632, a luat naștere Califatul Rașidun (Rașidun), condus de „califii bine călăuziți”: Abu Bakr, primul calif (632-634), Omar (634-644) fondatorul imperiului Islamic, Osman (644-656), care a redactat Coranul și Ali (656-661), al patrulea calif, vărul și ginerele profetului, și implicat de susținătorii săi în asasinarea lui Osman, care vedeau în persoana sa succesorul de drept al lui Mahomed.
În perioada Califatului Rașidun, musulmanii au cucerit Siria (în 635), Armenia și Egiptul (în 639) apoi, în 642, a început cucerirea Africii de Nord, au cucerit Imperiul Persan (între 636-651), Iranul între (637-651) și s-au îndreptat Afganistan.
Pe acest fond al cuceririlor, în 639, Omar l-a numit pe Muawiyah ibn Abi Sufyan guvernator al Siriei. El se va dovedi un comandat excelent și, printre altele, în 649 a pus bazele unei flote islamice, cu care, în Bătălia catargelor din 655, va înfrânge flota bizantină deschizând drumul navelor musulmane în Marea Mediterană.
Atunci când Osman a fost asasinat, Muawiyah va solicita lui Ali, noul calif, pedepsirea celor vinovați.
Aișa, tânăra văduvă a lui Mahomed, însoțită de Talhah – vechi tovarăș al profetului și Zubayr – văr primar cu Mahomed, cei trei opunându-se alegerii lui Ali drept calif, au pornit spre Kufa, unde Ali mutase capitala Califatului, pentru a discuta despre pedeapsa asasinilor. Lor li se va alătura și un grup numeros de omeiazi conduși de către Marwan, secretar al califului asasinat.
Ali a aflat de prezența grupului răzvrătit la Basra și a trimis asupra lor o armată condusă de fiul său Hasan, apoi a venit și el. După trei zile de negocieri eșuate, a început Bătălia Cămilei, conflictul care a marcat începutul unui adevărat război civil, cunoscut sub numele de Prima Fitna. La Basra, armata lui Ali a ieșit învingătoare iar contestatarii săi au fost anihilați: Zubayr care nu a vrut să lupte a fost urmărit și ucis, Talhah a fost ucis de o săgeată otrăvită, Aișa a fost capturată, apoi trimisă sub escortă înapoi la Medina iar Marwan i-a promis loialitate lui Ali și a fost lăsat să plece.
Lucrurile nu s-a oprit însă aici căci Muawiyah va insista pentru pedepsirea vinovaților de asasinarea lui Osman și va refuza să promită loialitate noului calif. Ali a pornit cu armată asupra sa iar cele două tabere s-au întâlnit și confruntat în „Bătălia de la Siffin”, care a durat mai mult de o sută de zile, însă majoritatea timpului a fost petrecută în negocieri, căci niciuna dintre părți nu a prea vrut să lupte. La 29 iulie 657, mesopotamienii din armata lui Ali, care aveau propria tabără, au început luptele cu seriozitate. Bătălia a durat trei zile cu mai pierderi de vieți, un spectacol care a dus în cele din urmă la un arbitraj. Arbitrajul a decis în favoare lui Muawiyah dar Ali a refuzat să accepte verdictul. Conflictul a continuat mai mult sau mai puțin mocnit până în anul 661, când Ali a fost asasinat. Șase luni mai târziu, în interesul păcii, Hasan, fiul cel mare lui Ali, a încheiat un tratat de pace cu Muawiyah predându-i acestuia puterea. Muawiyah a fost încoronat calif la o ceremonie din Ierusalim și a condus califatul timp de 20 de ani. În acest timp, Hasan s-a retras la Medina, unde în 670 e.n. a fost otrăvit de soția sa Ja’da.
În „Tratatul Hasan-Muawiya”, o prevedere expresă interzicea lui Muawiya ca la moartea sa să desemneze un urmaș, ori acesta i-a transmis califatul fiului său Yazid. Acesta i-a cerut lui Husayn, băiatul cel mic al lui Ali, să-i jure credință. Acesta a refuzat și încurajat de adepții lui Ali, a pornit cu armată pentru a prelua poziția de calif și imam. A urmat Bătălia de la Karbala în care Husayn și mare parte din familia, sa a fost ucis. Astfel a dispărut și ultimul urmaș al lui Mahomed pe linia lui Ali iar bătălia este considerată drept momentul despărțirii definitive a musulmanilor șiiți de cei sunniți.
De fapt, separarea musulmanilor în sunniţi şi şiiţi a survenit imediat după moartea lui Mahomed, în momentul în care a fost ales succesorul acestuia. Majoritatea, cei care aveau să fie cunoscuți sub numele de sunniți, l-au susținut pe Abu Bakr, tatăl Aișei, soția lui Mohamed și un prieten apropiat al acestuia. De cealaltă parte se aflau cei care considerau că Ali – văr și ginere al profetului prin căsătoria cu Fatimah, este îndreptățit să preia rolul lui Mahomed. Numele de șiiți provine din arabul „šī‘at ‘ali” adică „adepţii lui Ali”.
Lucrurile nu s-au liniștit după Bătălia de la Karbala, și a izbucnit o nouă rebeliune numită „A doua Fitna”, o perioadă de dezordine politică și militară generală cu numeroase conflicte în comunitatea islamică, o perioadă care a durat aproximativ doisprezece ani.
Împotriva omeiazilor sau ridicat fiii foștilor tovarăși ai lui Mahomed, dintre care cel mai vocal s-a arătat Abd Allah ibn al-Zubayr și Mukhtar al-Thaqafi guvernatorul Irakului, cărora li s-au alăturat cei din secta khawarijilor.
Pentru început Yazid a trimis o armată de 12.000 de oameni pentru a recucerii Hejazul – vestul Arabiei și vor triumfa în Bătălia de la al-Harra apoi vor trece la asediul Meccăi pentru a-l supune pe Ibn al-Zubayr. Asediul a durat câteva săptămâni, timp în care Ka’aba a luat foc. Moartea subită a lui Yazid în noiembrie a pus capăt campaniei iar Ibn al-Zubayr era acum de facto conducător al Arabiei declarându-se în mod deschis calif. La scurt timp după aceea, a fost recunoscut și Egipt și în Irak. Siria omeiazilor rămăsese o insulă sub scurta conducere a lui Mu’awiya II, fiul lui Yazid și apoi Marwan, fostul secretar al califului Osman. Cei doi rivali s-au confruntat în „Bătălia de la Marj Rahit”. Acest succes a făcut ca la scurt timp Marwan a recuperat Egiptul și s-a concentrat asupra recuperării Irakului. Marwan va muri în 685 iar conducerea califatului va fi preluată de fiul său Abd al-Malik, care va stabiliza structurile politice ale Imperiului Omeiad. El a intenționat să facă din Ierusalim un nou centru politic și cultural al califatului, construind în 691-692 Cupola Stâncii, locul unde se spune că, Mahomed ar fi fost ridicat la cer.
Abd al-Malik va îl va învinge și ucide pe Mus’ab, guvernatorul Irakului în Bătălia de la Maskin din 691. În anul următor forțele siriene au capturat Medina și apoi Mecca unde a fost ucis și ultimul rebel Ibn al-Zubayr, moment care a marcat sfârșitul războiului civil, chiar dacă facțiuni kharijite au rămas active în Irak până la suprimarea lor în 696–699.
După pacificarea califatului, omeiazii și-au reluat cuceririle. După ce în 682 a fost cucerit tot nordul Africii -Magrebul, Între 694-711 trupele arabe cuceresc Valea Indului și avansează în Asia Centrală, atacă Imperiul tibetan și vor fi opriți abia chinezi Tang în urma Bătăliei de la Aksu din anul 717.
Între 717-718 trupele arabe asediază din nou Constantinopolul fără succes, și au jefuit regulat regiunea bizantină a Asiei Mici.
Expansiunea a continuat și spre vest și în 711 este cucerit sudul Spaniei arabii distrugând Regatul Vizigot de la Toledo și în scurt timp cuceresc peninsula iberică până în Asturia. Ajunși în sudul Franței, în 732, sunt respinși la Poitiers de către francii conduși de Charles Martel, care astfel stopează expansiunea islamică.
Omeiazii au păstrat în provinciile cucerite sistemele anterioare de funcționare, administratorii locali și limba deși Abd al-Malik va stabili araba drept limbă oficială. Tot el va introduce o monedă arabă unică și a restaurat Kaaba și a deschis porțile convertirii la islam. Elitele locale ce doreau să-și mențină poziția socială trebuiau să se convertească. Dar odată un om convertit, acesta nu mai plătea taxa ca non-musulman.
Perioada omaiadă a cunoscut formarea unei noi societăți de tip islamic și a unei identități arabe. Acum arabii și non-arabii încep să se asimileze.
În rândul califilor omeiazi o figură aparte a fost Omar ibn Abd al-Aziz (717–720), el fiind singurul conducător omeiad care a fost recunoscut de tradiția islamică ulterioară ca un adevărat calif (khalifa) și nu doar ca un rege lumesc (malik). Asta deși conducătorii omeiazi dețineau titlul de „Khalifat Allah” – locțiitor al lui Allah, un titlu asupra căruia, teologi musulmani erau reticenți. Tot Omar II a încercat să rezolve și problemele legate de convertirea la Islam. Comunitățile religioase care trăiau în califat nu erau musulmani, ci creștini, evrei, zoroastrieni sau membri ai altor grupuri mici. Aceste comunități religioase nu au fost forțate să se convertească la islam, ba mai mult, în jurul anului 700, convertirea la islam a creştinilor şi evreilor a fost interzisă printr-o lege, care le asigura și protecția. În schimb, aceste comunități au fost supuse unei taxe (jizyah) care nu a fost impusă musulmanilor. Această situație ar fi putut duce de fapt la o conversie pe scară largă la Islam dar nedorită din punctul de vedere al veniturilor statului și mulți guvernanții provinciali au descurajat în mod activ astfel de conversii.
În acelaşi timp, mulți conducători sunniți au perceput șiiții ca pe o amenințare – atât pentru autoritatea lor politică, cât și pentru cea religioasă astfel au căutat să marginalizeze minoritatea șiită apoi s-a trecut la persecuția lor astfel că aceștia se vor retrage spre zonele muntoase asiatice și se vor izola în actualul Irak, Iran, Afganistan și Pakistan, unde au format o comunitate religioasă marginalizată, care astăzi reprezintă doar aproximativ 10-15% din întreaga populație musulmană.
Episodul: 1 « 2 « 3 « 4 « 5 « 6 « 7 « 8 « 9 « 10 « 11 « 12 « 13 « 14 
15 
16 » 17 » 18 » 19 » 20 » 21 » 22 » 23 » 24 » 25 » 26 » 27 » 28 » 29 » 30 » 31 » 32 » 33 » 34 »35
Lasă un răspuns