Istoria ateismului (16) – Ateismul şi religia în Germania lui Hitler
Partidul Muncitoresc Național-Socialist German şi liderul său au ajuns la putere în 1933, atunci când Adolf Hitler a fost numit cancelar al Germaniei de către președintele Paul von Hindenburg. Hitler a instituit rapid un regim totalitar cunoscut sub numele de al treilea Reich.
Opiniile religioase ale lui Adolf Hitler, exponentul principal al regimului nazist, au fost şi sunt un subiect de dezbatere din motive simplu de înţeles…
Hitler (1889-1945) s-a născut dintr-o mamă catolică practicantă și un tată anticlerical. În anul 1897, familia lui Hitler se mută în orăşelul austriac Lambach. La şcoala primară din Lambach, micul Adolf Hitler a urmat clasa a III-a şi a activat în corul mănăstirii aflată peste drum de casa în care se mutase familia sa. La acea vreme, conform mărturiei doamnei Helene Hafstaengl, viitorul cancelar german îşi dorea să devină preot. Însuși Hitler își va aminti mai târziu: „De vreme ce, în timpul meu liber, am primit lecții de cântat în mănăstirea de la Lambach, am avut ocazia excelentă de a mă intoxica cu solemna splendoare a festivalurilor bisericești strălucitoare. Mi s-a părut absolut firesc să văd abatele ca fiind cel mai înalt ideal”. Acum Adolf Hitler a făcut cunoştinţă cu svastica pe care, în vara anului 1920, a ales-o drept simbol al partidului national-socialist şi astfel cruce încârligată a devenit emblemă a socialismului creștin.
După plecarea de acasă, Hitler nu a mai participat însă la slujbele religioase. Cu toate acestea el s-a identificat drept creștin într-un discurs din 12 aprilie 1922, şi la fel în Mein Kampf. Cu toate acestea, istoricii caracterizează acceptarea termenului creștinism pozitiv și implicarea sa în politica religioasă ca fiind conduse de oportunism și o recunoaștere pragmatică a importanței politice a bisericilor creștine din Germania.
De fapt şi opiniile lui Hitler cu privire la problemele religioase s-au schimbat considerabil în timp. La începutul vieții sale politice, el și-a exprimat public opiniile extrem de favorabile față de creștinism, dar s-a distanțat progresiv de acesta. Unii istorici descriu postura sa ulterioară ca fiind potențial „anticreștină” dar el a criticat și ateismul.
Poziția lui Hitler față de religie și în special față de creștinism o aflăm însă din mărturiile contemporanilor săi. Albert Speer mărturisea: „În mijlocul asociaților săi politici de la Berlin, Hitler a făcut declarații dure împotriva bisericii”, totuși „el a conceput biserica ca un instrument care ar putea fi util pentru el”. La fel se pronunța și Goebbels, care scria în 1941 că Hitler era „un adversar acerb” al Vaticanului și al creștinismului dar „îmi interzice să părăsesc biserica din motive tactice”.
Peste ani, istoricul britanic Alan Bullock anlizând relația lui Hitler cu religia creștină, concluziona: „În ochii lui Hitler, creștinismul era o religie potrivită doar pentru sclavi; detesta în special etica acesteia. Învățătura ei, a declarat el, a fost o rebeliune împotriva legii naturale a selecției prin luptă și a supraviețuirii celor mai în formă”.
Ideologia național-socialismului german considera că puritatea etnică și rasială a poporului german este o realitate fundamentală. În baza acestei idei regimul nazist și-a fundamentat ideologic programul de persecuție și exterminare sistematică a celor considerați de naziști drept „nedemni de a trăi” între care evreii, țiganii, homosexualii, Martorii lui Iehova, socialiștii, comuniștii precum și cei cu handicap mental, fizic sau afecțiuni genetice, criminalii de drept comun, prostituatele și alte persoane considerate de ideologia nazistă a fi „asociale”.
Prin această prismă trebuie analizată atitudinea regimului faţă de Biserică, credinţă şi ateism.
În 1939 la începutul războiului, în rândul populaţiei germane, 95% se declarau creştini protestanți sau catolici, în timp ce 3,5% erau „gottgläubig” – un termen religios nazist pentru o formă de neconfesionalism, practicată de acei germani care au părăsit oficial bisericile creștine, dar și-au păstrat credința în Iisus Hristos sau putere superioară sau creator divin, și doar 1,5% se declarau atei. Heinrich Himmler, nu a permis ateilor să intre în SS, argumentând că „refuzul lor de a recunoaște puteri superioare ar fi un potențială sursă de indisciplină”.
Pe fondul naționalismului, în 1934 a mai apărut o mișcare religioasă de esență nazistă, cunoscută drept „Mișcarea Germană pentru Credință”, inițiată de profesorul Jakob Wilhelm Hauer de la Universitatea din Tübingen. Mișcarea a încercat să îndepărteze Germania de creștinism către o religie bazată pe păgânismul german și ideile naziste.
În spiritul antisemit promovat de nazism, regimul a susţinut cel puţin declarativ „creștinismul pozitiv”, o mișcare religioasă care a amestecat credința că puritatea rasială a poporului german ar trebui menținută prin amestecarea ideologiei naziste cu elemente ale creștinismului. În acest sens, creştinismul promovat de către nazişti a încercat să elimine elementul evreiesc din creştinismul oficial.
În 1937, Hans Kerrl, ministrul nazist pentru afaceri bisericești, a explicat că „creștinismul pozitiv” nu era dependent de crezul apostolic și nici de credința în „Hristos ca fiul lui Dumnezeu”. De asemenea, susținătorii pozitivi ai creștinismului au căutat să nege originile semite ale lui Hristos și ale Bibliei, de fapt un sistem de credință dualist creștin timpuriu, cunoscut sub numele de marcionism, care luase naştere la Roma, în anul 144 e.n. Pe baza acestor elemente, creștinismul pozitiv s-a separat de creștinismul nicean și, ca rezultat, a fost considerat ca apostat de toate bisericile creștine istorice trinitare, impropriu fiind considerat drept o formă de ateism.
De fapt, „ateismul nazist”a fost doar o mişcare creştină antisemită, care a apărut în contradicţie cu creştinismul oficial, pe care ideologul oficial nazist Alfred Rosenberg l-a numit „creștinism negativ”.
Adepții creștinismului pozitiv au susținut că creștinismul tradițional se axează pe aspecte de laşitate din viaţa lui Iisus, precum acceptarea suferinţei, sau a sacrificiului, şi au vrut să înlocuiască această doctrină cu un accent „pozitiv” pe Hristos ca predicator activ, organizator și luptător care s-a opus ca un erou iudaismului instituţionalizat din vremea sa.
În lupta antisemită, propagandiștii naziști vor folosi povestea lui Iisus ca o dovadă a faptului că acesta a fost omorât de militanți iudei și au readus în actualitate o veche credință medievală, conform căreia, evreii ucideau creștini pentru a folosi sângele acestora în ritualurile lor religioase. Tabloidul nazist „Der Stürmer” a invocat acest obicei și a acuzat existența unui plan evreiesc de a ucide neevrei.
În lumina antisemitismului, creștinismul pozitiv nazist a negat părțile biblice scrise de evrei, inclusiv întreg Vechi Testament şi a afirmat pentru Iisus o origine non-evreiască. Noul Testament a fost şi el modificat înlăturându-se genealogiile lui Iisus care arătau descendența sa din regele David, au fost înlăturate numele și locurile evreiești, precum şi citatele din Vechiul Testament cu excepția cazului în care arătau evreii într-o lumină proastă. În acest timp, Iisus a fost prezentat ca un „luptător arian” care se lupta împotriva „puterii și pretențiilor fariseilor corupți” și a materialismului evreiesc.
Oricum, noua idee nazistă de creștinism pozitiv a calmat temerile majorității creștine a Germaniei, sugerând că mișcarea nazistă nu era anticreștină, ceea ce era adevărat, doar că creştinismul nazist diferea doctrinal de cel oficial…
Regimul nazist a fost şi mai este acuzat de „ateism de stat”, din cauza atitudinii oarecum ostile faţă de Biserică, dar un regim totalitar, de orice natură, nu putea accepta ingerinţa instituţiei Bisericii în problemele statului. Din acest motiv, se consideră că Hitler a persecutat bisericile și a lucrat pentru a reduce influența creștinismului asupra societății…
Totuşi, la fel ca şi aliatul său Mussolini, a încheiat un pact cu Vaticanul. Reichskonkordat-ul a fost semnat la 20 iulie 1933, în numele Papei Pius al XI-lea, chiar de viitorul papă Pius al XII-lea. Tratatul garanta drepturile Bisericii Catolice din Germania. În schimb, episcopii erau obligați să depună un jurământ de loialitate față de guvernatorul sau președintele Reichului german stabilit conform constituției. Tratatul impunea, de asemenea, tuturor clericilor să se abțină de gesturi politice.
Concordatul semnat la scurt timp după ce Hitler a dobândit puteri cvasi-dictatoriale este văzut de mulţi istorici ca oferind o legitimitate morală regimului nazist. Probabil însă, Vaticanul a încercat doar să asigure o oarecare protecţie Bisericii Catolice din Germania, care în perioada nazistă s-a văzut limitată doar la desfăşurarea activităților pur religioase.
Episodul: 1 « 2 « 3 « 4 « 5 « 6 « 7 « 8 « 9 « 10 « 11 « 12 « 13 « 14 « 15 
16
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.