Omeiazi sunniți au fost văzuți de către șiiți drept uzurpatori ai lui Ali ibn Abi Talib succesor de drept al lui Mahomed, în calitate de calif și imam. Din acest motiv, șiiții i-au sprijinit din plin pe abbasizi în răsturnarea dinastiei Omeiade și preluarea puterii, mai ales că aceștia aveau cel puțin teoretic, legături de sânge cu Mahomed, prin unchiul profetului, Abbas ibn Abdul-Muttalib.

Ajunși la conducerea califatului, abbasizii s-au dezis de susținătorii șiiți, ba chiar au trecut la persecuția acestora, și au continuat să propovăduiască islamul sunnit care se înrădăcinase în califat și mai ales fusese îmbrățișat de funcționarii de care aveau nevoie pentru a conduce imperiul moștenit.

Fracțiunea șiită a încercat să se regrupeze formând mici state, relativ independente, care au dat naștere unor dinastii șiite, cu o durată mai mare sau mai mică în timp.

Astfel pe teritoriul actual al Marocului a apărut dinastia Idrisidă (788-985) fondată de Idris ibn Abdallah, care și-a urmărit strămoșii până la Ali și soția sa Fatimah, fiica profetului Mahomed. Religia promovată nu a fost cea șiită clasică, ci un zaidism, care nu crede în infailibilitatea imamilor sacrii și  împărtășește doctrine și opinii jurisprudențiale similare cu erudiții sunniți.

Qarmațienii, o sectă șiită iraniană de orientare ismailistă, au format în 899, o republică religioasă-utopică cu centrul în oaza al-Hasa din estul Arabiei. Abu Tahir a devenit lider al statului în 923, a început imediat o fază expansionistă, atacând Basra, apoi Kufa în 927, învingând o armată abbasidă și în 928, a amenințat chiar capitala Bagdad, după ce a jefui o mare parte din Irak. În 930, el a condus o expediție notorie atunci când a jefuit Mecca, a masacrat pelerinii și a profanat cele mai sacre locuri ale Islamului, luând cu sine chiar Piatra Neagră pe care se spune că a profanat-o zilnic timp de 21 de ani cât s-a aflat în posesia ei. Acest fapt, cât și atacul asupra Meccăi, în concepția lui Abu Tahir a vrut să fie un simbol al ruperii de lumea sunnită și probabil că a vrut să provoace apariției lui Mahdi, și apocalipsa anunțată de șiism. Tot lui Abu Tahir i se atribuie și o referire la cei trei profeți: Moise, Iisus și Mahomed: „În această lume, trei indivizi au corupt bărbați, un cioban, un medic și un conducător de cămilă. Și acest conducător de cămilă a fost cel mai rău conjurator, cel mai rău conjurator dintre cei trei.” Concepție provocării Apocalipsei prin efort uman, persistă și astăzi atât în rândul unor secte islamice, cât și creștine…

În anul 934 s-a născut în provincia iraniană Fars, dinastia Buyizilor, adepții șiismului clasic. În 945, Ahmad ibn Buya a cucerit întreg Irakul și și-a stabilit capitala la Bagdad. Statul Buyizilor a sfârșit cucerit de către turcii selgiucizi.

Vreme de 100 de ani, între 990 și 1096, Uqaylidzii șiiți au format și au condus un stat cu capitala la Mosul format pe teritoriul Al-Jazira, o zonă împărțită astăzi între Turcia, Siria și Irak. Uqaylizii vor avea probleme cu turcii Oghuz care veneau din Iran și vor recunoaște apoi o relativă suzeranitate a selgiucizilor. Cu toate acestea, în 1080, vor cuceri emiratul Alep ajungând la cea mai mare întindere statală.

În 1294, marele Imperiul Mongol s-a împărțit în patru hanate. Unul dintre acestea, care cuprindea cea mai mare parte a fostului califat Abbasid, a primit numele de Ilkhanate, fiind fondat de Hulagu, nepot al lui Genghis Khan. Mongolii, ca și turcii, au fost politeiști, dar Hulagu Khan a promovat în Ilhanat budismul și creștinismul, acesta din urmă sub influența soției sale creștine Doquz Khatun. Urmașul său Arghun a încercat să combată influența musulmană și a luptat împotriva emirului mongol musulman Nawruz din Khorasan.

Sub domnia fratelui lui său Gaykhatu (1291-1295), în timp ce curtea mongolă a rămas budistă, majoritatea mongolilor s-au convertit la islam iar în 1295, fiul său Ghazan, ca parte a unui acord militar pentru accederea la tron, a adoptat islamul sunnit ca religie de stat. În acest timp fratele său Öljaitü a promovat Islamul șiit.

În anul 1294, Marele Imperiu Mongol s-a scindat în patru hanate. Unul dintre acestea, hanatul Ilhanat a ocupat în mare teritoriul fostului califat Abbasid, fiind condus de către Hulagu Khan. Mongolii, la fel ca și turcii, erau politeiști dar Hulagu Khan a încurajat în Ilhanat budismul și creștinismul, acesta din urmă sub influența soției sale creștină Doquz Khatun. După moartea acestuia la conducerea hanatului a urmat Abaqa Khan, iar acestuia i-a urmat fiul său Arghun, care a condus statul între anii 1284 și 1291. la fel ca tatăl său, el a fost un devotat budist și s-a arătat deschis împotriva islamului. În 1285, el a trimis o ambasadă și o scrisoare către Papa Honorius IV, a cărei traducere latină este păstrată în Vatican: „Întrucât țara musulmanilor, adică Siria și Egiptul, este așezată între noi și voi, o vom înconjura și strânge. Vom trimite mesagerii noștri să vă ceară să trimiteți o armată în Egipt, așa că că noi, pe de o parte, și tu pe de cealaltă, putem, ca războinici buni, să o preluăm. Anunțați-ne prin mesageri siguri când ați dori să se întâmple acest lucru. Vom urmări saracenii, cu ajutorul Domnului, Papa și Marele Khan”. Au mai urmat trei încercări de formare a unei alianțe creștino-mongolă împotriva musulmanilor din Țara Sfântă dat aceste străduințe au rămas fără ecou. În acest timp însă, majoritatea mongolilor din Ilhanat s-au convertit la islam și doar curtea mongolă a rămas budistă…

După moartea lui Arghun, în 1291, la tron i-a urmat pentru câteva luni fratele său Gaykhatu, apoi a urmat Ghazan fiul lui Arghun, care s-a convertit la islam, ca parte a unui acord militar pentru accederea la tron și a proclamat Islamul în varianta sunnită religie de stat. În acest timp, fratele său Öljaitü a promovat Islamul șiit, dar amândoi au fost extrem de toleranți cu toate religiile din hanat.

Sultanatul Bahmani (1347-1527) a fost primul regat musulman independent din India de Sud. Mai târziu, Regatul s-a împărțit în cinci state succesoare care erau cunoscute în mod colectiv sub numele de „Sultanatele Deccan” care însumau sultanatele: AhmadnagarBerarBidarBijapur și Golconda.

El s-a desprins din marele Sultanatul Delhi, care a acoperit părți din India, Pakistan, Bangladesh și unele zone din sudul Nepalului, și care fusese fondat de către mameluci turci care îmbrățișaseră islamul sunnit.

Conducătorii dinastiei Bahman, care și-au stabilit capitala la Gulbarga, au afirmat că provin din Bahman, figură mitologică a legendelor și tradiției iraniene. Sultanii Bahamani erau patroni ai limbii, culturii și literaturii persane, iar unii membri ai dinastiei au compus literatură în această limbă.

Un stat șiit care a lăsat urme în istorie a fost Califatul Fatimid (909–1171 e.n.), care a controlat o mare parte din Africa de Nord, Levant, părți din Arabia inclusiv cele două orașe islamice sacre: Mecca și Medina.

Dinastia fatimidă a venit la putere ca lideri ai ismailismului, o mișcare revoluționară șiită care era în același timp politică și religioasă, filozofică și socială, și care inițial proclama sosirea unui mesia islamic. Originile acestei mișcări și ale dinastiei în sine sunt obscure înainte de sfârșitul secolului al IX-lea. Fatimizii au susținut că sunt urmașii Fatimei, fiica lui Mahomed. Statul fatimid s-a conturat printre Kutama, un trib berber care locuiau în în actuala Algerie. În 909, folosind resursele militare ale berberilor Kutama, Fatimizii au ocupat Raqqada, apoi în 969 au cucerit Egiptul, iar în 973 si-au stabilit drept capitală Cairo. Egiptul a devenit centrul politic, cultural și religios al imperiului lor, care a dezvoltat o cultură nouă și „arabă indigenă”.

Califatul fatimid a reprezentat vârful succesului politic ismaili. Varianta islamului șiit de factură ismailită, a avut succes în zona africană, probabil sub influența creștinismului cu care împărtășește doctrina mesianică. Un exemplu în acest sens îl constituie dinastia Hamdanidă care a controlat nordul Mesopotamiei și Siria între anii 890 și 1004, bazată pe vechiul trib creștin Banu Taghlib.

Un califat islamic șiit reprezentativ, apărut mai târziu, a fost Imperiul Safavid. Dinastia își avea originea în Ordinul Safavid, o tariqa de esență sufistă, fondat de kurdul mistic Safi-ad-din Ardabili (1252 – 1334). De la baza lor din Ardabil, safavizii și-au extins controlul asupra unor părți ale „Marelui Iran” și au reafirmat identitatea iraniană a regiunii, devenind astfel prima dinastie nativă de la Imperiul Sasanian, care a înființat un stat național cunoscut oficial sub numele Iran.

Safavizii au domnit între 1501 și 1722, iar primul suveran a fost șahul Ismail I, care a proclamat șiismul clasic –  Imamismul, drept religie oficială a noului regat și a trecut la eradicarea totală a sunnismului. În acest efort, în 1508, el a distrus mormintele lui eminentului savant Abū Ḥanīfa și al sufistului Abdul Qadir Gilani.

Acest lucru a provocat o serie de schimbări în lumea musulmană. În primul rând a dus la încetarea toleranței reciproce relative dintre sunniți și șiiți, care a existat încă de pe vremea cuceririlor mongole și reapariția antagonismului între cele două grupuri. Apoi, clericii au fost implicați direct în treburile statului și în timp a apărut un corp de clerici capabil să ia o poziție politică diferită de politicile oficiale.

Odată cu căderea safavizilor, statul din Persia – inclusiv sistemul de stat al instanțelor cu judecători numiți de guvern (qadis) – a devenit mult mai slab. Acest lucru a oferit instanțelor Șaria din mujtahid – corpul juridic islamic, posibilitatea de a umple vidul legal și le-a permis să își afirme autoritatea judiciară.

Prin conversia forțată la șiism Iranul a devenit bastionul islamului șiit în varianta imamismului, marcând unul dintre cele mai importante puncte de cotitură în istoria Islamului.

Episodul1 « 2 « 3 « 4 « 5 « 6 « 7 « 8 « 9 « 10 « 11 « 12 « 13 « 14 « 15 « 16 « 17 « 18 « 19 « 20 « 21 « 22 « 23 « 24 « 25  26  27 » 28 » 29 » 30 » 31 » 32 » 33 » 34 »35

Facebook Comentariu
Distribuire
https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2021/01/I.19.0-coperta.jpg?fit=448%2C443https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2021/01/I.19.0-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorOmeiazi sunniți au fost văzuți de către șiiți drept uzurpatori ai lui Ali ibn Abi Talib succesor de drept al lui Mahomed, în calitate de calif și imam. Din acest motiv, șiiții i-au sprijinit din plin pe abbasizi în răsturnarea dinastiei Omeiade și preluarea puterii, mai ales că aceștia aveau cel puțin teoretic,...Pentru cei care știu să gândească singuri