În 1299, Osman I a pus bazele dinastiei și a unui mic stat Otoman în Anatolia. Fiul său, Orhan Gazi (1326–1359), și-a luat titlul de sultan, a stabilit capitala la Bursa și a cucerit Anatolia Orientală, apoi, în 1354 a trecut în Europa, câștigând controlul asupra peninsulei Gallipoli, pe care a folosit-o ulterior ca un cap de pod pentru cucerirea Peninsulei Balcanice.

Murad I Hudavendighiar a cucerit Adrianopol în anii 1365-1369 și a transferat capitala imperiului în orașul redenumit Edirne. De aici a pornit și a cucerit Bulgaria în anii 1385-1386, apoi a triumfat în Bătălia de la Kosovo Polje din 1389 în fața sârbilor, când însă a fost ucis. Succesorul său, Baiazid I „Fulgerul” (1389-1402), a declanșat o campanie rapidă de cucerire în Balcani și i-a forțat pe cei mai mulți principi locali să accepte suzeranitatea otomană, apoi în 1391 a asediat fără succes Constantinopolul. După ce în 1396 a învins la Nicopole o armată cruciată, Baiazid a trecut iar la asedierea capitalei bizantine. Asediul a fost ridicat în 1397, după ce Manuel al II-lea a acceptat ca, pe viitor, toți împărații bizantini să fie confirmați de sultan. Salvarea Imperiului Bizantin a venit din partea mongolilor lui Timur Lenk care au invadat Anatolia și în 1402, în Bătălia de la Ankara au învins armata otomană și l-a capturat pe Baiazid.

După un scurt război civil, în 1413, Mehmed I a devenit noul sultan otoman. Fiul său, Murad al II-lea a subjugat toată Anatolia, a încercat un nou asediu asupra capitalei bizantine dar apoi s-a concentrat asupra Peninsulei Balcanice, anexând Serbia și a zdrobit  coaliția creștină în Bătălia de la Varna din 1444.

În 1453, turcii conduși de Mahomed al II-lea „Cuceritorul”, au lansat asediul final asupra Constantinopolului.

La 29 mai 1453, Mehmet II a reușit să cucerească Constantinopolul, punând capăt Imperiului Bizantin, unde ultimul împărat bizantin, Constantin al XI-lea Paleologul a căzut în lupta pentru apărarea cetății.

Pe parcursul secolului XIV, fosta federație tribală otomană a devenit o structură statală solidă. Sultanii și-au înarmat cu atenție armata și au creat un corp de elită format din creștini balcanici islamizați, cunoscuți sub numele de ienicerii. Recrutarea în acest corp de elită, operațiune cunoscută sub numele de „tributul de sânge”, a fost realizată prin înrolarea forțată a copiilor creștini la fiecare 5 ani.

În aceste condiții teritoriul Imperiului Otoman va crește spectaculos, iar civilizația otomană va ajunge la apogeu.

Sultanul Mahomed al II-lea  se considera următorul cuceritor al lumii. În timp ce încerca să evite tulburările interne prin acordarea de libertăți culturale creștinilor și evreilor în schimbul plății unui impozit, armatele sale invadau Serbia, Bosnia și Albania, În 1456 a purces la Asediul Belgradului, însă fără succes. S-a spus pe atunci că „bătălia de la Belgrad a decis soarta lumii creștine” și în cinstea victoriei, papa Calixt al III-lea a cerut ca la fiecare biserică să se tragă clopotele la prânz, obicei păstrat și astăzi în toată lumea creștină. Totuși, Serbia a fost definitiv anexată de turci în 1459, apoi a fost cucerit și ultimul teritoriu creștin din Peloponez.

În curând, otomanii controlau partea estică a Mediteranei și Marea Neagră prin cucerirea Imperiului Trapezunt din Asia Mică și subjugarea hanilor din Crimeea în 1475. În 1480, Mahomed al II-lea a ajuns în sudul Italiei pregătindu-se să avanseze spre Roma, centrul creștinătății, dar a murit în primăvara anului următor.

După moartea „Cuceritorului”, a urmat o perioadă de inactivitate militar sub piosul sultan Baiazid II, înlăturat însă în 1512 printr-o lovitura de stat condusă de fiul sau Selim I (1512 – 1520). La urcarea pe tron, el s-a proclamat suveranul lumii și succesorul lui Alexandru cel Mare. Într-adevăr, el a fost creatorul Imperiului Otoman. După ce i-a învins pe sahii Safavizi ai Persiei în Bătălia de la Chaldiran din 1514, a ocupat Azerbaidjanul, estul Anatoliei și a subjugat Kurdistanul, obținând controlul asupra rutelor comerciale către Persia. În 1516 a cucerit Siria și în anul următor Egiptul, apoi a preluat protectoratul asupra aşezărilor sfinte din Mecca şi Medina și a pus bazele unei flote a Mării Roșii.

Selim I a introdus practica prin care sultanul își ucidea toți frații care aveau pretenții la tron, astfel fiind asigurată poziția sultanului în fața rivalilor și evitarea luptelor pentru succesiune. De fapt, la urcarea pe tron și expulzarea tatălui său, Selim și-a omorât cei doi frați și nepoții din partea acestora.

Suleiman Magnificul (1520-1566), succesorul lui Selim, cel mai longeviv sultan, avea să ducă imperiul la grandoarea maximă atât ca întindere cât și din punct de vedere cultural. El a modernizat guvernul, sistemul judiciar și a cel financiar. El a adunat toate hotărârile emise de cei nouă sultani otomani care l-au precedat. După ce a eliminat duplicările și a ales între declarații contradictorii, el a emis un singur cod juridic, având în același timp grijă să nu încalce legile de bază ale Islamului. În acest cadru, Suleiman, susținut de Marele său Mufti Ebussuud, a încercat să reformeze legislația pentru a adapta imperiul la schimbările survenite. Când legile Kanun și-au atins forma finală, codul legilor a devenit cunoscut sub numele de „kanun‐i Osmani” sau „legile otomane”. Codul legal al lui Suleiman urma să persiste mai mult de trei sute de ani.

Sultanul a jucat un rol în protejarea supușilor creștini, dar mai ales și evrei. La sfârșitul anului 1553, la sugestia medicului său favorit și dentist, spaniolul evreu Moise Hamon, sultanul a emis un firman prin care denunță în mod oficial „acuza de omor ritual” folosită împotriva evreilor. Mai mult, Suleiman a adoptat o nouă legislație penală și polițienească, prescriind un set de amenzi pentru infracțiuni specifice reducând cazurile în care legislația islamică prevedea pedeapsa cu moartea sau mutilarea.

Sub patronajul lui Suleiman, Imperiul Otoman a intrat în epoca de aur a dezvoltării sale culturale. Sute de societăți artistice imperiale, numite Ehl-i Hiref, „Comunitatea meșterilor”, au fost administrate de la Palatul Topkapı. După o ucenicie, artiștii și meșteșugarii puteau avansa la rang în domeniul lor și primeau salarii proporționale în rate anuale trimestriale. Ehl-i Hirefa atras la curtea sultanului, pe cei mai talentați artizani ai imperiului, atât din lumea islamică, cât și din teritoriile europene cucerite din Europa. Astfel a rezultat un amestec de culturi arabe, turcești și europene. Artizanii aflați în serviciul curții includeau pictori, legători de cărți, blănuri, bijutieri și aurari. Suleiman, care vorbea turca otomană, araba, vechea turcă chagatai, persana și sârba, a fost el însuși un poet desăvârșit, scriind în persană și turcă sub pseudonimul Muhibbi – „Iubitorul”. Unele dintre versurile lui Suleiman au devenit proverbe turcești.

Sub conducerea arhitectului său Mimar Sinan, au fost realizate o serie de construcții spectaculoase. Lui Sinan îi sunt atribuite peste trei sute de monumente în tot imperiul, inclusiv cele două capodopere ale sale moscheile Süleymaniye și Selimiye din Edirne. Suleiman a restaurat, de asemenea, Domul Stâncii din Ierusalim și zidurile Ierusalimului vechi, a renovat Kaaba de la Mecca și a construit un complex în Damasc.

Armatele lui Soliman au extins granițele imperiului spre vest. În 1522 i-a alungat pe Cavalerii Ioaniți din Rodos, apoi după ce, în 1521 a cucerit Belgradul, iar în 1526, în urma Bătăliei de la Mohács a cucerit Ungaria, dar s-a oprit în fața zidurilor Vienei. Transilvania, Valahia și Moldova au trebuit să se recunoască principate tributare ale Imperiului Otoman. În est, Suleiman Magnificul a inițiat trei campanii împotriva Imperiului Safavid al Persiei, un război dintre otomanii sunniți și perșii șiiți. În 1535 a cucerit Bagdadul de la perși, asigurând controlul deplin al turcilor Orientul Mijlociu, apoi în 1538 a ocupat Mecca. Din cauza acestui război dintre musulmani care avea sa dureze întreg secolul al XVI-lea, otomanii n-au mai înaintat în Europa. Totuși flota turcească, sub comanda piratului Hayreddin Barbă Roșie a atacat și devastat coastele Spaniei, Italiei și Greciei. În deceniile care au urmat, Imperiul Otoman nu a fost numai o forță de ocupație, ci a și devenit un factor important în politica europeană. În timpul lui Suleiman va apare și prima femeie sultan – Valide Sultan.

Chiar dacă acest titlu l-a purtat mai devreme Hafsa Sultan, mama lui Suleiman, prima care a îndeplinit cu adevărat acest rol, a fost Sultana Hürrem (1502 – 1558), mama lui Selim al II-lea. De la Aișa, soția lui Mahomed, nicio femeie nu se mai implicase în conducerea vreunui califat…

Sultana Hürrem, care va fi și prima soție legitimă a unui sultan, va deschide o epocă cunoscută drept „Sultanatul femeilor” care a caracterizat întreg secolul al al XVII-lea. După ea va îndeplini acest rol Nurbanu Sultan, soția lui Selim II, apoi Safiye Sultan, Rabia Gülnuș Sultan, Kösem Sultan sau Turhan Hatice Sultan, ultimele două fiind singurele femei din istoria otomană care au fost considerate regente oficiale și au avut controlul suprem asupra Imperiului Otoman.

După moartea lui Suleiman, Imperiul se întindea pe o suprafață de aproximativ 2.273.720 km2 și a devenit o forță navală dominantă, controlând o mare parte din Marea Mediterană. În acest moment, Imperiul Otoman era o parte importantă a sferei politice europene. Otomanii s-au implicat în războaie religioase multicontinentale când Spania și Portugalia s-au unit sub Uniunea Iberică, otomanii ca titulari ai titlului de calif, adică liderul tuturor musulmanilor din întreaga lume, iar ibericii, ca lideri ai cruciaților creștini, au fost închiși în un conflict mondial, cu zone de operațiuni în Marea Mediterană și Oceanul Indian unde ibericii au ocolit Africa pentru a ajunge în India și, în drum, au purtat războaie împotriva otomanilor și a aliaților lor musulmani locali. Ibericii au trecut prin America Latină nou-creștinată și au trimis expediții care au traversat Pacificul pentru a creștina fostele Filipine musulmane și a o folosi ca bază pentru a ataca în continuare musulmanii din Extremul Orient. În acest caz, otomanii au trimis armate pentru a-și ajuta vasalul și teritoriul cel mai estic, Sultanatul Aceh din sud-estul Asiei. În anii 1600, conflictul mondial dintre califatul otoman și Uniunea Iberică a fost un impas, deoarece ambele puteri se aflau la niveluri similare de populație, tehnologie și economie.

Episodul1 « 2 « 3 « 4 « 5 « 6 « 7 « 8 « 9 « 10 « 11 « 12 « 13 « 14 « 15 « 16 « 17 « 18 « 19 « 20 « 21 « 22 « 23 « 24 « 25 « 26 « 27 « 28  29  30  31 » 32 » 33 » 34 »35

Facebook Comentariu
Distribuire
https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2021/02/I.21.0-coperta.jpg?fit=411%2C364https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2021/02/I.21.0-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorÎn 1299, Osman I a pus bazele dinastiei și a unui mic stat Otoman în Anatolia. Fiul său, Orhan Gazi (1326–1359), și-a luat titlul de sultan, a stabilit capitala la Bursa și a cucerit Anatolia Orientală, apoi, în 1354 a trecut în Europa, câștigând controlul asupra peninsulei Gallipoli, pe care a folosit-o ulterior ca un...Pentru cei care știu să gândească singuri