Istoria ateismului (17) – Ateismul şi religia în Europa de Est
Ca urmare a înţelegerilor dintre marile puteri anterioare încheierii conflagraţiei mondiale, statele din estul european şi Balcani au intrat sub sfera de influenţă sovietică şi în ele s-au instituit regimuri marxiste şi a fost adoptat un ateism de stat, cu caracteristici şi efecte oarecum diferite de la ţară la ţară. Ilustrativ în acest sens este ateismul de stat din Polonia, România şi Albania.
Biserica Catolică din Polonia a avut o lungă istorie de disidență a stăpâniri străine. Acest fapt a făcut ca la sfârşitul războiului, naţiunea poloneză să se strângă în jurul Bisericii iar noului regim i-a venit mai greu să impună politicile antireligioase, Biserica rămânând cel mai puternic adversar al regimului pe tot parcursul domniei comunismului din Polonia și a oferit o rezistență mai reușită decât a avut corpurile religioase în majoritatea celorlalte state comuniste. Acest lucru a condus la activitatea antireligioasă din Polonia fiind obligată să adopte o linie mai prudentă și conciliantă decât în alte țări comuniste, eșuând în mare măsură în încercarea lor de a controla sau suprima Biserica poloneză.
Deşi regimul a încercat să elimine prezența catolicismului și a religiei din cultură, urmărind o politică de izolare față de Vatican şi provocarea de antagonisme în sânul Bisericii, precum şi seculariza sistemul școlii publice, Biserica a rămas destul de influentă în societate.
În 1950, Biserica a semnat un acord cu guvernul, care conținea câteva prevederi favorabile Bisericii inclusiv dreptul de a preda religie în școli și de a permite copiilor să primească instrucțiuni religioase în afara școlii.
În 1952, noua constituţie poloneză nu a mai inclus în mod specific măsuri de protecţie acordate anterior Bisericii astfel că situaţia acesteia a rămas ambiguă dar ea a rămas un adversar permanent al ateismului polonez şi a încurajat deschis credincioșii să sprijine Biserica în opoziția sa. În eforturile ei, Biserica poloneză a fost susţinută activ de Vatican, care în 1978, l-a ales drept papă pe polonezul Ioan Paul al II-lea, asta după ce mai bine de 450 de ani nu a admis doar pontifi de origine italiană. În 1979, noul Papă s-a grăbit să facă o vizită în țara sa natală, unde a ţinut o slujbă în faţa a 250.000 de oameni.
În România ateismul de stat a cunoscut un alt curs. Biserica Ortodoxă Română a avut o lungă istorie de supunere unei conduceri străine. Abia în 1885, Patriarhul Constantinopolului Ioachim al IV-lea a acordat recunoașterea Metropolei autocefale a României, care a fost ridicată la rangul de patriarhie în 1925. Astfel stând lucrurile, la finele războiului, instituţia bisericii nu reprezenta o forţă. Mai important însă a fost că după Marea Unire din 1918, pe teritoriul României au apărut o serie de minorităţi neortodoxe, dintre care cea mai deranjantă pentru ortodoxia română era cea greco-catolică, al doilea grup religios ca mărime din România, care în 1948 înregistra 1,5 milioane de enoriaşi.
Momentul în care în România s-a instalat oficial noul regim a fost considerat de către Biserica Ortodoxă Română, ideal pentru ca aceasta să dea o lovitură mortală principalului adversar, astfel că s-a arătat extrem de dispusă să colaboreze cu autorităţile comuniste în schimbul suprimării Bisericii Greco-Catolice. Acest deziderat ortodox a fost început să fie pus în practică la 21 octombrie 1948, când au început presiuni asupra clerului şi enoriaşilor de trecere „voluntară” la cultul ortodox şi a fost consfiinţit prin Decretul 358/1 decembrie 1948, care prevedea desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice şi trecerea bunurilor acesteia către Biserica Ortodoxă. Acest eveniment este sărbătorit sub numele de „Întregirea neamului”… Au fost comuniştii atât de buni ortodocşi sau ortodocşii atât de buni comunişti?…
De aici a rezultat un pact între Biserică şi noua guvernare, care a lăsat Biserica Ortodoxă Română să își consolideze poziția în societate în schimbul unui control aproape total asupra Bisericii.
Această colaborare a dus la adoptarea de către România a unui drum diferit spre munca anti-religioasă faţă de alte ţări din blocul comunist.
Dacă obiectele religioase au fost scoase din şcoli, în schimb Biserica Ortodoxă Română, pe lângă eliminarea adversarilor, a câștigat multe privilegii. Dacă în alte ţări clericii erau plătiţi doar din donaţii (URSS) sau primeau un salariu de la stat la un nivel de subzistență (Bulgaria), clericii din România primeau un salariu de la guvern a fost echivalent cu salariul mediu al populației. Biserica a primit, de asemenea, mari subvenţii publice pentru restaurarea și construirea a treizeci de biserici noi după sfârșitul războiului. Biserica Ortodoxă Română a fost singurul corp religios în blocul estic care a publicat în mod liber cantități semnificative de lucrări religioase și liturgice, precum și traduceri din cărțile occidentale. Patriarhul Justinian a devenit o figură publică vizibilă și a fost prezent ca invitat la recepțiile diplomatice de stat. Guvernul a permis bisericii ortodoxe să canonizeze primii sfinți ortodocși români în 1955…
Când s-a deschis Conciliul Vatican II în 1962, Biserica Ortodoxă Română a fost singura biserică din blocul comunist care a refuzat să trimită reprezentanți, iar papa a fost criticat. Biserica românească a refuzat, de asemenea, să participe la întâlnirea istorică contemporană dintre Papa și Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului.
Când Nicolae Ceaușescu a venit la putere în 1965 a câștigat un control din ce în ce mai mare. El a stabilit relații personale „de lucru” cu liderii tuturor corpurilor religioase din România şi fost de acord să reabiliteze unii clerici închiși anterior, apoi a acordat sprijin financiar pentru restaurarea unor biserici de importanță istorică şi chiar a fost permisă construirea a 300 de biserici noi.
Ceaușescu a folosit biserica pentru eforturile sale naționaliste de separare a României de Moscova. În 1972 a permis tatălui său să fie înmormântat cu rituri ortodoxe și să fie difuzat la radio în direct. De asemenea, a tolerat tacit folosirea botezurilor ortodoxe, a căsătoriilor și a înmormântărilor folosite de oficialii comuniști care erau și credincioși. El a acordat, de asemenea, subvenții financiare extinse tuturor bisericilor și a scutit clerul, precum și seminariștii de la serviciul militar. Bisericilor li s-a permis, de asemenea, să organizeze o rețea importantă de școli de duminică.
Disidența răspândită din partea grupurilor religioase din România nu a apărut până când revoluția a cuprins Europa de Est în 1989. Patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române l-a susținut pe Ceaușescu până la sfârșitul regimului și chiar l-a felicitat după ce statul a ucis o sută de manifestanți în Timișoara. Abia cu o zi înainte de execuția lui Ceaușescu din 24 decembrie 1989, Patriarhul l-a condamnat ca „un nou Irod care ucide copii”.
După înlăturarea comunismului, patriarhul a demisionat (doar pentru a reveni la câteva luni după aceea) și sfântul sinod și-a cerut scuze pentru cei „care nu au avut curajul martirilor”.
Albania reprezintă un caz diferit de tot ce s-a întâmplat în ţările cu regimuri marxist-leniniste. Constituţia albaneză din 1976, adoptată în regimul lui Enver Hoxha, spunea la articolul 37 că: „Statul nu recunoaște nicio religie și susține propaganda ateistă pentru a implanta în oameni o perspectivă materialistă științifică asupra lumii”. Astfel Albania a devenit prima şi, până în prezent, singura ţară din lume care s-a declarat oficial atee. Istoria Albaniei poate însă explica cel mai bine cum s-a ajuns aici…
După secole de dominaţie otomană, Albania și-a declarat independența la 28 noiembrie 1912. În 1920 a fost elaborată o primă Constituţie în care nu era prevăzută nicio religie oficială, dar exista o separare între stat și comunitățile religioase, Albania fiind un stat laic încă de la înființarea sa. Acest fapt s-a datorat varietăţii de religii practicate anterior de populaţia albaneză, religii care, de-a lungul timpului, au învrăjbit populația albaneză. Constituția din 1922 declara toate religiile ca fiind libere dar au fost excluse de la orice rol în sistemul jurisdicției juridice sau al politicii. În 1925, când Albania a devenit republică parlamentară, pentru asigurarea securității și unității statului, au fost instituite controale mai stricte asupra activității grupurilor religioase, iar noua Constituție a extins competențele peședintelui Ahmet Muhtar Zogolli în „îndrumarea” autorităților religioase și „prevenirea” acestora de a încălca „unitatea” națională.
La 1 septembrie 1928, Albania a fost transformată într-un regat, iar președintele Ahmet Muhtar Zogolli a devenit regele Zog I al Albaniei. Politica lui Zog a fost autoritară și conservatoare, cu scopul principal de a menține stabilitatea și ordinea. Noua constituție a declarat că: „Statul albanez nu are religie oficială”, iar educația religioasă a fost plasată sub controlul Ministerului Educației. Regele a preluat puteri excepționale putând înlocui liderii comunităților religioase ori de câte ori este nevoie. El a ținut să le reamintească conducătorilor religioși sarcinile lor național-patriotice: „Nu uitați că, în timp ce îndepliniți datoria sfântă … patria trebuie să fie mai presus de orice”. În 1930, ministerul albanez al educației a adoptat un decret care obliga comunitățile religioase să își finanțeze propriile școli și lecții religioase, iar din 1933 toate școlile private au fost interzise.
Regele Zog I, a exploatat O moj Shqypni (Oh, Albania) al lui Pashko Vasa (1825-1892) și a pus în aplicare strofa „credința albanezilor este albanismul” la nivel de politică de stat.
În perioada interbelică, monarhia a hotărâtă că religia nu mai trebuie să fie un stăpân orientat spre culte străine, care îi împarte pe albanezi, ci un servitor național care să-i unească. Editorialele ziarelor au început să condamne adoptarea pentru copii de nume musulmane și creștine, sugerând că acestora să li se dea nume albaneze.
Sloganuri oficiale au început să apară peste tot: „Religia separă, patriotismul unește”; „Nu mai suntem musulmani, ortodocși, catolici, suntem cu toții albanezi”; „Religia noastră este Albanismul”. Au fost eliminate și „mântuitorii” religioși, regele Zogu devenind „Shpëtimtari i Atdheut” (Mântuitorul Patriei), la fel cum „sfinții” religiei fiind înlocuiți cu soldații care mureau pentru țara sa. În biserici sau moschei, clerul a fost îndreptat să propovăduiască „Evanghelia Albanismului”.
Albanismul a înlocuit religiile clasice, iar oficialii și profesorii au fost numiți „apostoli” și „misionari”. Simbolurile sacre ale Albaniei nu mai erau crucea și semiluna, ci Steagul și Regele iar în școli a fost introdus un catehism patriotic începând cu această propoziție: „Sunt albanez. Țara mea este Albania”.
În Albania ateismul a găsit un teren propice în condițiile în care, încă din secolul al XIX-lea reprezentanţi ai Renașterii naționale albaneze precum Faik Konica, Jani Vreto sau Zef Jubani, erau puternic anti-clericali.
Primul susținător al ateismului în Albania modernă a fost Ismet Toto (1908-1937), un publicist și revoluționar a cărui polemică antireligioasă din 1934, Grindje me klerin (Ceartă cu clerul), a fost una dintre primele lucrări cunoscute, care pledau împotriva practica religiei și susținea ateismul.
Regimul comunist care a urmat monarhiei, nu a făcut altceva decât să continue politica albaneză față de religie.
Legea reformei agrare din august 1946 a naționalizat cea mai mare a proprietăţilor instituțiilor religioase, inclusiv moșiile mănăstirilor. Mulți clerici și credincioși au fost judecați, torturați și executați. Toți preoții, călugării și călugărițele romano-catolice străini au fost expulzați.
În 1967, sub Enver Hoxha, Albania a trecut de la un simplu stat laic la o entitate care susține ateismul de stat fiind interzisă orice practică publică a religiei. Regimul comunist a proclamat că singura religie a albanezilor era albanismul, cel fundamentat de către regimul monarhist. Religia clasică mai putea fi practicată doar în cadru strict privat…
Începând din 1967 toate bisericile, moscheile, tekke-urile, mănăstirile și alte instituții religioase au fost fie închise, fie transformate în depozite, gimnazii sau ateliere. Multe dintre ele fiind convertite în centre culturale pentru tineri.
După moartea lui Enver Hoxha în 1985, succesorul său, Ramiz Alia, a adoptat o poziție relativ tolerantă față de practica religioasă, referindu-se la aceasta ca „o chestiune personală și familială”.
Dreptul la practica religioasă a fost restabilit odată cu căderea comunismului în 1991, dar nu s-a înregistrat fervoarea religioasă care a cuprins alte țări foste comuniste. La începutul anilor ’90, până la 75% din populația din Albania nu a declarat nicio afiliere religioasă. Potrivit sondajelor Gallup din 2007-2008, 63% dintre albanezi afirmă că religia nu joacă un rol important în viața lor, iar Albania este a treisprezecea țară cel mai puțin religioasă din lume.
Episodul: 1 « 2 « 3 « 4 « 5 « 6 « 7 « 8 « 9 « 10 « 11 « 12 « 13 « 14 « 15 « 16 
17
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.