Numele de „celţi” este inspirat din scrierile geografului grec Hecataeus din Milet, care în anul 517 î.e.n., numea „Keltoi” un grup etnic ce trăia în apropierea oraşului Marsilia. Herodot face şi el referire la Keltoi indicând locuitori de la izvoarele Dunării şi a vestului european.

Celţii au fost triburi de origine indo-europeană, care din zona austriacă a Hallstatt-ului, au început să difuzeze în toată Europa Centrală, apoi, în sec. III î.e.n. au atins la un maxim de expansiune, ajungând până în Anatolia şi ocupând insulele Marii Britanii.

Cuceririle Imperiului Roman au dus la restrângerea ariei de influenţă celtică iar astăzi reminiscenţe ale limbii şi culturii celtice se mai regăsesc doar în Irlanda, Scoția, Țara Galilor, Cornwall, Insula Man și Bretania franceză.

Principala mărturie despre credințele celților provine din De bello Gallico a lui Iulius Caesar şi denotă o credinţă politeistă, cu zei legaţi de natură, şi transmigrarea sufletelor.

Religia celtică a fost destul de complexă şi mai ales diversificată, cu sute de zeităţi, multe venerate doar la nivelul unui singur trib, şi doar puţine dintre ele având o răspândire generalizată. Caracterul de cult secret, un secret cunoscut doar de către druizi, face ca studiul mitologiei celtice să fie şi mai dificilă. În plus, marea majoritate a informaţiilor din acest domeniu, fragmente de naraţiuni mitologice conservate în Irlanda şi Ţara Galilor, provin din scrierile unor misionari creştini din secolele VIII – XII, astfel că viziunea creştină a autorilor a deformat mituurile originale şi simbolurile vechilor celţi.

Fenomenul naşterii şi afirmării naţiunilor, care a marcat secolul al XVIII-lea, a făcut ca fiecare nouă naţie să-şi caute strămoşii istorici şi să glorifice trecutul acestora. Astfel au ajuns în atenţia lumii celţii şi cultura celtică.

Dezvoltarea naționalismului din secolul al XIX-lea, a dus la glorificarea celţilor, la revigorarea tradiţiilor druide prezentate într-o aură de mister şi magie şi la popularizarea unei serii de „simboluri celtice”: crucea celtică, nodul celtic, triquetra sau triskele.

Crucea celtică este o formă de cruce creştină care a apărut în regiunile Marii Britanii evanghelizate de misionarii creştini, din secolele al IX-lea până în secolul al XII-lea.

O legendă spune că ea a fost concepută de Sf. Patrick în timp ce acesta propovăduia creştinismul druizilor, care la acea vreme venerau o mare piatră circulară. Văzând semnificaţia pietrei, Sf. Patrick a desenat prin mijlocul ei o cruce pentru a o binecuvânta.

Asemeni altor popoare antice, celţii venerau semnul crucii solare deci nu a fost prea greu ca străvechiul simbol să fie încreştinat. Cele mai vechi artefacte celtice de acest gen, sunt o serie de pandative din aur descoperite la Zürich şi datate între anii 1550 – 1000 î.e.n. Acelaşi model de cruce a fost descoperit sculptat pe o stelă lângă o capelă situată pe peninsula Dingle, în Irlanda. Crucea înscrisă într-un cerc nu este însă un motiv specific celtic. El este unul comun preistoriei şi regăsit ca atare începând cu ceramica de la Cucuteni.

Cea mai veche mărturie despre crucea celtică pare să fie „Pietrele de la Callanish” de pe insula Lewis din Scoţia. Ele sunt un aranjament cruciform de blocuri verticale, care au la mijloc un mic cerc de piere. Monumentul megalitic a fost ridicat în perioada neolitică şi a fost utilizat în scopuri religioase cel puţin timp de 1500 de ani.

Dacă crucea celtică este un motiv solar comun mitologiei antice, un model specific civilizaţiei celtice îl reprezintă „Crucea zeiţei Brigit”, zeiţă a fertilităţii, încreştinată drept Sf.Brigitte. Crucea zeiţei se făcea cu ocazia sărbătorii Imbolc, festival care marca începutul primăverii şi se aşeza pe uşi şi fereste pentru a proteja casa de orice fel de rău. Ea prezintă o formă intermediară între crucea clasică şi svastică.

Să remarcăm faptul că primele cruci celtice nu sunt decorate cu celebrul motiv al nodului celtic, aşa cum sunt prezentate crucile din perioada modernă…

Asemeni altor modele „celtice” şi Nodul celtic a fost introdus în insulele britanice ca element de decor, de către misionarii creştini, inspiraţi de modelele apărute secolul al III-lea și al IV-lea e.n. în Imperiului Roman. Aceşti misionari au utilizat iniţial motivul nodului pentru ornamentarea manuscriselor creştine precum Evangheliile Sf. Teilo din secolul al VIII-lea, Cartea lui Kells și Evangheliile Lindisfarne.

În insulele britanice există totuşi o serie de „cruci”, acele Thorwald’s Cross, decorate cu noduri şi datate în secolul al X-lea e.n. Acestea au însă o origine scandinavă, acolo unde sunt semnalate numeroase pietre de mormânt de acest gen.

Crucile din insula Man plasează originea „nodului celtic” în mitologia şi simbolistica scandinavă.

Crucea lui Thorwald datată în anul 940 e.n. îl prezintă pe Odin cu un corb sau vultur pe umăr care urmează să-l mănânce pe lupul Fenrir, după Ragnarök. În completarea decorului apare şi o cruce mare, care a dat ocazia încreştinării artefactului: deci este vorba despre triumful lui Hristos împotriva lui Satana…

Aceste mituri paralele descriu cel mai bine sincretismul dintre credinţele păgâne şi cele creştine sau mai exact, mecanismul prin care păgânismul a fost înlocuit de către creştinism.

O altă piatră de acest tip care a fost încreştinată este Crucea Gosforth din nordul Angliei, datată în anii 920 – 950 e.n. Decorul prezintă o scenă interpretată drept „Judecata de Apoi”, deşi în fapt sunt prezentate scene din bătălia mitică Ragnarök.

În mitologia nordică, Ragnarök, care se poate traduce prin „soarta zeilor”, este bătălia de la sfârşitul lumii. Se spune că această bătălie va fi purtată de zeii Aesir, conduşi de Odin şi de entităţile malefice, giganţii de foc „Jotun” şi diverşi monştri, conduşi de Loki. Acesta, împreună cu copiii săi: lupul Fenris şi şarpele Jormungand, vor fi protagoniştii care provocă dezastrul. În această luptă vor pieri o parte din zei, giganţi şi monştri, dar şi aproape tot universul. Atât pe Crucea lui Thorwald cât şi pe Crucea Gosforth, şarpele Jormungand, apare „înnodat”. El stă la originea „nodului celtic”…

Nodul fără sfârşit a făcut parte din simbolismul religiei nordice probabil ca o reprezentare a şarpelui Jormungand dar apoi, prin încercări de înfrumuseţare a decorului, el a fost reprezentat drept o împletitură din ce în ce mai complicată, urmărindu-se în primul rând estetica şi mai puţin semnificaţia sa. În acest fel au apărut mai multe „patente” de nod celtic.

O stelă descoperită la Havor, pe insula Gotland în Suedia şi datată între anii 400 – 600 e.n., prezintă „Nodul lui Solomon”, un model care îşi are originea în străvechea civilizaţie sumeriană şi fiind atestat arheologic de plăcuţa din bitum descoperită în templul lui Ninhursag; datată între anii 2600 – 2500 î.e.n. Motivul apare cam în acelaşi timp şi pe artefacte din civilizaţia Harappa, dezvoltată pe Valea Indusului.

Posibila migrare a „nodului celtic” din Mesopotamia şi de pe Valea Indusului către coastele nordice ale Europei, nu este o ipoteză lipsită de suport. În insula suedeză Helgö, a fost descoperită o statuetă din bronz al lui Buddha, artefact datat în jurul anului 500 e.n.

Pe drumul între nordul indian şi cel european, în Armenia – primul stat creştin din lume, au fost identificate o serie de monumente numite „khachkar”, nume care înseamnă „cruce de piatră”. Stelele de acest tip au început să înflorească în secolul al IX-lea şi au cunoscut o dezvoltare maximă în sec.XII-XIV.

Decorul, care are ca element central crucea creştină, împodobeşte „crucile” cu motive florale, rozete, „nodul celtic” şi motive religioase indiene. Este de remarcat compoziţia centrală în care crucea creştină se ridică dintr-o triratană budistă, susţinută de o dharmachakră, similar compoziţiei care apare pe stupa ridicată la Sanchi, în sec.I î.e.n. Practic, crucea creştină înlocuieşte nodul sanscrit shrivatsa.

 

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/08/12.3.-Crucea-celtică-1.jpg?fit=369%2C386https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/08/12.3.-Crucea-celtică-1.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorNumele de „celţi” este inspirat din scrierile geografului grec Hecataeus din Milet, care în anul 517 î.e.n., numea „Keltoi” un grup etnic ce trăia în apropierea oraşului Marsilia. Herodot face şi el referire la Keltoi indicând locuitori de la izvoarele Dunării şi a vestului european. Celţii au fost triburi de origine indo-europeană, care...Pentru cei care știu să gândească singuri