Referendumul – unealta periculoasă a democrației prost înțelese
Hai să facem un exercițiu de imaginație. Abia ți-ai început o familie. Nunta a ieșit bine, pînă și soacra a fost mulțumită. Cu banii strînși vă permiteți acum să locuiți în oricare dintre două țări. Să le spunem A și B. Condițiile economice sînt similare. Există o singură diferență:
-
-
În țara A, copilul pe care vi-l doriți va avea drepturi depline doar dacă depășește 1.85 metri ca băiat, pînă la vîrsta de 18 ani sau 1.75 ca fată. Majoritatea a decis asta cu cinci ani în urmă, pentru a crește media de înălțime a țării. Dacă viitorul copil nu se încadrează în standarde, îi va fi interzis dreptul de a-și întemeia o familie și de a avea copiii proprii.
-
În țara B s-a încercat același lucru, cu același scop, dar votul popular s-a lovit de primul articol din constituție: „toți cetățenii sînt egali în fața legii”. Deși unii s-au revoltat și au invocat protejarea inutilă a pesoanelor sub limitele de înălțime, legea a fost respectată.
-
Exercițiul: tu ai 1.92, soția 1.65. Părinții tăi aveau 1.78, respectiv 1.60. Ai ei au 1.70, respectiv 1.55. Opțiunea nu se poate schimba iar viitorul tău copil va fi obligat să-și petreacă restul zilelor în țara aleasă. Avînd aceste date în față, ce țară alegi?
.
.
.
Cinci minute mai tîrziu:
Dacă ai ales A – felicitări! Ai ales să trăiești într-o democrație perfectă!
Dacă ai ales B – felicitări! Ai ales să trăiești într-o republică!
Din nefericire, termenul de „democrație” a căpătat niște sensuri și valențe cel puțin ciudate. De cîte ori n-ai auzit, la un grătar cu prietenii: „Fiecare face ce vrea! E democrație!”. Sau, mai recent: „Majoritatea decide! Altfel ajungem la dictatura minorităților!”. Prima afirmație e anarhie, nu democrație. A doua este. Doar că România e republică. Ca și SUA. Ca și toate statele europene, cu excepția monarhiilor consituționale.
S-a tot vorbit, după 1989, de „democrație prost înțeleasă”. Poate e cazul să facem lumină.
I. Ce este democrația?
Pornind de la termenul grecesc dēmokratía – „poporul conduce”. Mai exact, majoritatea decide. Și decide orice. Ca în exemplul de mai sus, dacă majoritatea votează o limită minimă de înălțime, guvernul și restul populației e obligată să se supună.
De la Socrate la părinții fondatori ai Statelor Unite, democrația a fost contestată sau evitată cu desăvîrșire. Ca fapt interesant, termenul de „democrație” nu se răgăsește nici în Constituția SUA nici în Declarația de Independență. Nici măcar o singură dată. James Madison, al patrulea președinte american și „părintele” constituției scria: „Democrațiile au fost mereu spectacole de turbulențe și nemulțumire; au fost mereu incompatibile cu siguranța personală sau cu dreptul la proprietate; au fost, în general, pe cît de trecătoare pe atît de violente.” (James Madison Federalist Papers, Nr. 10)”. Alexander Hamilton, om de stat și unul dintre părinții fondatori afirma: „Sîntem un guvern republican. Libertatea adevărată nu se regăsește niciodată în despotism sau în extremele democrației.”
II. Ce este republica?
Provenind din latinescul res publica – lucru public, republica reprezintă o formă de organizare statală în care atît poporul cît și conducătorii aleși se supun legii fundamentale – constituția. Majoritatea decide în continuare pe cine să pună în frunte (prin dreptul la vot), dar nici majoritatea și nici liderii nu sînt mai presus de lege. Simplu, nu?
Impicațiile, deși evidente, sînt de multe ori ignorate. Fără un sistem republican, modificările de la mandat la mandat sau de la referendum la referendum ar putea fi imense. Un partid politic ajuns la majoritate ar putea interzice orice alte partide politice, scoțindu-le în afara legii. Probele necesare într-un proces ar putea deveni inutile, atîta timp cît o majoritate alege vinovatul dintr-o listă de suspecți. Într-o micro-comunitate, ca un bloc, un vecin ar putea fi evacuat de majoritatea locatarilor dacă, spre exemplu, nu ascultă muzica potrivită. În calea oricăror astfel de măsuri stă constituția. Ea oprește atît legiuitorii, cît și plebiscitul de la a face astfel de mișcări.
III. Concluzii
Ce se întîmplă atunci cînd o majoritate încearcă să schimbe legea fundamentală a unei țări? În primul rînd, deschide un precedent. Mînați de demagogi, credințe personale, patos și avînt „democratic”, mulți nu se gîndesc la calea pe care o apucă și la porțile pe care le deschid. Înainte să mergeți la referendumul pentru schimbarea constituției, luați în considerare cîteva aspecte: Ce s-ar întîmpla, de exemplu, dacă comunitatea anti-teistă ar atinge majoritatea și s-ar decide, prin referendum, să interzică toate cultele? Ce s-ar întîmpla dacă un grup etnic ar decide, prin referendum, să se separe de România? Cum ar fi dacă majoritatea ar decide, prin referendum, să nu se mai circule pe stradă după ora 18:00, pentru prevenirea tîlhăriilor? Ce s-ar întîmpla dacă, în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat vă veți trezi voi sau ai voștri într-o minoritate de orice fel? De la muzica ascultată, la hainele purtate sau la credință? Cel mai probabil, faceți deja parte dintr-o oarecare minoritate, indiferent dacă o conștientizați sau nu.
Dacă vă gîndiți că sînt exemple trase de păr, gîndiți-vă mai bine. Istoria e plină de astfel de exemple. Poate le vom analiza într-un articol viitor.
Pînă atunci, vă las cu un citat din Benjamin Franklin: „Democrația reprezintă doi lupi și un miel, votînd ce să mănînce la prînz. Libertatea e un miel bine înarmat, ce contestă votul.”. În cazul României, arma e legea.
Horia Regman
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.