Să vă povestesc un caz foarte interesant:
O femeie cu vârsta 50+ a venit la mine cu multiple simptome: dureri, migrene, amețeli, senzație de vomă, amorțeli, zone rigide, durere la cervicală și la încheieturi, atacuri de panică, depresie și frică. Gânduri multe, haotice, somn prost.

Facem vreo 2 ședințe în care îmi relatează suferințele și cum se manifestă ele, medicația și istoricul cazierului medical. O sacoșă de acte medicale cu analize, ekg, eeg, rmn, s.a.m.d. și rețete la greu. Aproximativ 7 ani de viață fără liniște.
Investigăm sectorul „blesteme si farmece” și-l excludem.
Facem povestea vieții pe axa timpului, un PPS sau un film cu scene importante din viață. (încerc să redau evenimentele grosier cât să păstrez identitatea dar să și înțelegeți voi ceva).
Povestea vieții:
Doamna Flori (îi zicem codificat așa), fiică unică a unor părinți din rural, care au al doilea copil, când ea se apropie de majorat. Evident că se implică în creșterea fratelui în timp ce părinții îi spun continuu „când noi n-om mai fi, să ai grijă de frățiorul tău”. O responsabilizează și o deleagă să preia parentingul pe umerii ei. (astea sunt consideraţii care au venit pe parcurs, nu le-a expus ea din prima).
Flori îşi are propria-i viată cu facultate, job, căsătorie fără copii, divorţ. Părinţii se îmbolnăvesc, ea îi îngrijeşte şi veghează şi la viața fratelui. Mor părinţii, ea se ocupă de tot. Se mută din oraşul de la 3 judeţe distanţă să stea în oraş cu fratele, în urmă cu nişte ani, după moartea părinţilor. Işi face o afacere şi îl ajută şi pe frate care se căsătoreşte şi face copil. Îl ajută cu copilul, iar din afacerea ei îl ajută financiar şi pe frate. Trec anii. Ea se îmbolnăveşte şi ajunge la mine. În şedinţele 3 şi 4 discutăm dspre atacurile de panică, respiraţie şi dialogul intern cu accent pe ieşirea din gândirea negativistă prin comutare. Sincer, parcă avea atât de stufoase simptomele că părea că scapă ceva. Flori încă de la a doua ședinţa a declarat că s-a simţit mult mai bine. Chiar avea o satisfacţie mare în voce, de unde am investigat ce relaţii are. Fratele şi familia, puţini prieteni, o lume restrânsă. Cu fiecare săptămână în care venea, povestea în rezumat cum îi fusese săptămâna. Atentă la ceea ce se repeta în relatări, am observat că vorbea foarte mult de frate, dar că de fapt interacţiona puțin cu el, prea puţin din cât şi-ar fi dorit.
– Consider că ai făcut extraordinar de multe lucruri pentru fratele tău, eşti de acord?
– Da! (A aprobat cu o mândrie şi o satisfacţie luminoasă pe chip.) E cel mai important om din lume pentru mine, pe el îl mai am şi nepotul…
– Mă întreb, cum s-a recompensat fratele tău pentru tot acest ajutor?
(Sub ochii mei, i s-a schimbat fața, a devenit nesigură si pierdută.)
– De ce să se recompenseze? El…e fratele mai mic, eu sora mai mare, nu are cu ce să mă ajute!
– Adică nu te-a ajutat sau nu vei avea nevoie de el niciodată?
(Deja devenise înnegurată la față şi vocea i se schimbase.)
– Eiii, am avut grijă să nu am nevoie de el, să nu-mi lipseasca nimic… dacă e să fiu sinceră, e ceva cu care vreau să mă ajute, dar nu prea poate fiindcă e ocupat şi mă cam duce cu vorba. Vreau să mă ajute să-mi renovez apartamentul că e treabă de bărbat, să vină să vorbească cu meşterii… dar nu a putut, zice mereu că nu are timp şi îl cred. Săracul e ocupat tare cu afacerile lui….
La momentul la care am adus discuţia în acest punct, nu ştiam cât de important e unghiul de abordare şi am lăsat să treacă.
Am mai discutat cu Flori aspecte de depresie, de vârstă, de somn, diverse.
Apoi, la o altă sedinţă în care îmi povestea retrospectiv cum fuseseră zilele, mi-a descris nişte seri de singurătate şi neputinţă, că ar fi vrut să stea cu cineva şi nu avea cu cine.
– Şi de ce nu ţi-ai găsit ceva de făcut comod sau plăcut în casă?
Şi atunci a izbucnit în plâns:
– Care casă? Stiţi cum e apartamentul meu? Vechi! Urât! Plin de mobilă veche! Demodat! Groaznic! Numai când mă uit pe pereţi şi la mobilă îmi vine să vărs!
– Stai, stai, stai putin! De ce e apartamentul tău atât de urât şi neconfortabil? Există o explicaţie?
– De ani întregi vreau să schimb ceva şi nu stiu de ce am lungit-o. Am bani, am cu ce, dar mă rog de fratele meu să vină de câţiva ani să mă ajute şi ….. (s-a pus pe un plâns sfâşietor).
-Tu plângi şi eu îţi vorbesc! (I-am zis luând-o de după umeri.) Nu prea ai curaj să spui cuvintele, dar te-a dezamăgit fratele tău că nu te ajută şi asta te disperă. Dădea din cap, plângând aprobator.
Ca să scurtez, Flori stătea într-un apartament vechi cumpărat după ce se mutase după moartea părinţilor şi în mintea ei, renovarea era în legătură cu fratele. Ea se aştepta ca fratele ei să realizeze şi să „audă” că ea are nevoie de el, dar el nu a auzit pentru că habar nu avea câte făcuse sora lui pentru el.
– Ok! Poate fără să realizezi îl „aştepţi” pe fratele tău de ani şi el nu mai „vine”. Ce-ar fi să faci tu asta, fără el, să renovezi tu?
Credeţi-mă că parcă i-aş fi dat foc. A negat că ar putea face asta şi ne-am duelat mult. Se chinuia să-mi demonstreze şi să mă convingă cât de mult nu se putea ocupa ea de asta.
– Habar nu aveţi cum e casa în care stau, mi-e şi ruşine. E întunecosa, cu geamuri care nu se deschid bine, din alea vechi, cu mobilă greoaie şi zugrăveală strop (şi-a mai tras un hohot de plâns), cu linoleu pe jos urât, cu faianţă crăpată veche, e vechi şi hodorogit. E…cam cum sunt eu de bătrână şi de bolnavă.
Şi-n clipa aia, am avut un gând şi i-am zis:
-Flori, tu eşti identificată cu casa, casa ta e corpul tău, de aceea te simţi atât de rău. Pentru că fratele tău nu te vede pe tine, speri măcar casa s-o vadă. Exact cum te simţi în casă, te simţi în corp. Tu eşti casa ta.

A rămas înţepenită, descumpănită.
A oftat şi a zis cu o voce guturală:

– Da!.Un da, ferm, aprobator. apoi a respirat oftând.
A tăcut un minut uitându-se-n gol.
– M-am minţit în toţi anii ăştia, nu? Am stat ca o proastă într-o casă urâtă aşteptând să vină el să mă salveze….dar el, habar nu are. Cred că i-am zis în treacăt o dată pe an să vină să mă ajute, dar îi ziceam mai mult în glumă……
– El nu are nici o vină, cred că eşti de acord. A fost lucrătura minţii cu aşteptările ei cu tot.
– Am nevoie să-mi spuneţi ca unui copil de 7 ani că pot să chem meşterii singură şi pot să mă ocup de asta.
– Poţi.
– Te rog, mai spune-mi o dată.
– Poţi!
– Aş fi putut şi până acum, nu? Cum am putut să fiu atât de….. atât de….cum am fost Viki?
– Înţepenită în proiect! ….Prinsă in aşteptări …!
La şedinţa următoare deja am făcut planuri şi se simţea mult mai bine. A făcut un maraton de lucrări şi şi-a făcut o casă curată şi confortabilă, simplă. S-a descotorosit de lucrurile vechi.
Ştiţi, nu? Rând pe rând, i-au dispărut simptomele. Depresia prima, apoi junghiurile, apoi atacurile de panică.
-Viki, abia acum realizez că aveam un scenariu cum vine fratele meu şi se îngrijorează şi coordonează lucrările. De fapt voiam să mă opresc, să mă odihnesc din grija mea pentru el şi măcar o dată să aibă şi el grijă de mine şi eu să fiu îngrijită. O tampenie, pentru că pot să-mi port singură de grijă.
Flori a mai venit câteva şedinţe mai rar. Mai mult ca să reia, iar şi iar, nevenindu-i să creadă cum au stat lucrurile. Noua turnură a lucrurilor a transformat-o într-o filozoafă psihanalitică. Parcă nu se mai satură făcând consideraţii pe marginea relaţiei ei cu casa şi cu fratele.
Identificarea cu casa e posibilă uneori după cum a reieşit de aici. Personal, găsesc interesant tare aşa ceva.

Please follow and like us:
0
Dumitrache Vikipsihoterapeutul de serviciu#cumfunctioneazăpsihoterapia,#liber,#liber-cugetatori,#liber-cugetatori Romania,#libercugetatori,#psihoterapeutuldeserviciu,#Viki Dumitrache,#Viki Dumitrake,cim functionează psihoterapia,psihoterapieSă vă povestesc un caz foarte interesant: O femeie cu vârsta 50+ a venit la mine cu multiple simptome: dureri, migrene, amețeli, senzație de vomă, amorțeli, zone rigide, durere la cervicală și la încheieturi, atacuri de panică, depresie și frică. Gânduri multe, haotice, somn prost. Facem vreo 2 ședințe în care...Pentru cei care știu să gândească singuri