Secolul al XVIII-lea a fost marcat de activitatea unor intelectuali ale căror scrieri, curajoase pentru epoca în care au trăit, au stat apoi la baza dezvoltării și afirmării ateismului în secolul al XIX-lea. În secolul al XVIII-lea, acuzele de ateism erau frecvente, dar majoritatea oamenilor suspectați de ateism nu erau de fapt adevărați atei, ci mai curând deiști.

Voltaire, pe numele său adevărat François-Marie Arouet (1694-1778) a fost renumit pentru umorul fin, criticile sale față de creștinism – în special Biserica Romano-Catolică – precum și pledoaria sa pentru libertatea de exprimare, libertatea religiei și separarea bisericii de stat. La fel ca alţi gânditori iluminişti, Voltaire a fost un deist şi nicidecum un ateu în adevăratul sens al cuvântului.

Cu trecerea timpului Voltaire va deveni tot mai critic faţă de religii şi mai ales faţă de cler, afirmând că: „religia s-a născut când primul ticălos l-a întâlnit pe primul prost” iar „clericul este un om care se simte chemat să trăiască fără a munci, pe spinarea ticăloșilor care muncesc ca să trăiască”.

Revolta la adresa preoţilor a luat chiar aspecte virulente şi la un moment dat Voltaire îi descrie ca fiind aceia care „se ridică dintr-un pat incestuos, fabrică o sută de versiuni ale lui Dumnezeu, apoi îl mănâncă și-l beau pe Dumnezeu, apoi îl pişă și-l cacă pe Dumnezeu”.

Într-o scrisoare din 5 ianuarie 1767, adresată lui Frederic al II-lea, regele Prusiei, el a scris despre creștinism: „A noastră religie creștină este cu siguranță cea mai ridicolă, cea mai absurdă și cea mai sângeroasă religie care a infectat vreodată această lume. Majestatea voastră va face rasei umane un serviciu etern, extirpând această infamă superstiție”.

În „La bible enfin expliquée”, Voltaire scria: „Este caracteristic fanaticilor care citesc Sfintele Scripturi să-și spună: Dumnezeu a ucis, așa că trebuie să ucid; Avraam a mințit, Iacov a înșelat, Rahela a furat: așa că trebuie să fur, să amăgesc, să mint”.

Voltaire va ataca şi Islamul, Coanul şi pe Mahomed: „Dar un negustor de cămile ar trebui să stârnească insurecția în satul său; că, în legătură cu niște adepți mizerabili, îi convinge că vorbește cu îngerul Gabriel; că se laudă că a fost dus la cer, unde a primit parțial această carte neinteligibilă, a cărei fiecare pagină lezează bunul simț; că, pentru a aduce un omagiu acestei cărți, el își trece țara prin foc şi sabie; că taie gâtul taților și răpește fiicele; că dă înfrântului alegerea religiei sau a morții sale: cu siguranță nu este nimic pe care orice om îl poate scuza, cel puțin dacă nu s-a născut turc sau dacă superstiția nu a stins toată lumina naturală din el”. (Scisoare către Frederic al II-lea al Prusiei; 1740).  Mai apoi, într-un eseu din 1748, Voltaie îşi va îndulci tonul la adresa Islamului: „dacă cartea lui a fost rea pentru vremurile noastre și pentru noi, a fost foarte bună pentru contemporanii săi și religia sa cu atât mai mult” și că „legile sale civile sunt bune; dogma sa este admirabilă pe care o are în comun cu a noastră”, dar că „mijloacele sale sunt șocante; înșelăciune și crimă”.

Voltaire găsește similitudini între arabi și evrei antici, spunând că amândouă popoarele alergau la luptă în numele lui Dumnezeu și împărtășeau o pasiune pentru pradă războiului. În timp ce Voltaire este extrem de critic la adresa celor trei religii avraamice, el admiră într-un fel credinţa hindusă care i-a făcut pe adepţii acesteia să fie „un popor pașnic și inocent, la fel de incapabil să-i rănească pe alții sau să se apere”.

Odată cu traducerea textelor confucianiste din timpul Iluminismului, conceptul de meritocrație a ajuns la intelectualii din Occident, care l-au văzut ca o alternativă la vechiul regim tradițional al Europei. Voltaire a scris favorabil despre această idee, susținând că chinezii au „perfecționat știința morală”. El a lăudat etica și politica confucianistă, prezentând societatea chineză ca model pentru Europa, precizând: „Confucius nu are niciun interes pentru minciună; nu s-a prefăcut că este profet; nu a pretins nici o inspirație; nu a predat nicio religie nouă; nu a folosit deliruri; nu l-a lingușit pe împăratul sub care a trăit …”

François-Jean de la Barre (1745-1766) alături de Jean Calas și Pierre-Paul Sirven, a devenit un simbol al libertăţii de gândire şi al victimelor Bisericii Catolice, fără a se putea spune despre el că ar fi militat pentru toleranţă religioasă sau că ar fi avut idei ateiste.

Problema lui Barre a pornit de la faptul că, pe data de 9 august 1765, crucifixul de lemn de pe un pod din Abbeville a fost vandalizat. Acest act a stârnit furia locuitorilor majoritar catolici din oraş. Instanţele bisericeşti au trecu cu zel la acţiune. Chiar dacă nu s-a putu implicarea în acţiunea de vandalism, tânărul nobil francez a fost acuzat, apoi s-au găsitmartori care să afirme că el şi alţi doi prieteni nu și-au scos pălăriile când a trecut o procesiune de „Corpus Christi”. Acest incident este adesea citat ca bază principală pentru acuzațiile care vor fi adăugate ulterior. În timpul anchetei, în dormitorul lui La Barre a fost găsit Dicționarul filozofic al lui Voltaire considerat drept dovadă al înclinării spre ateism al tânărului.

Condamnat la moarte, François-Jean de la Barre a fost torturat, decapitat iar corpul său a fost ars pe un catafalc împreună cu incriminatul „Dicţionar filozofic”.

Paul-Henri Thiry Baron d’Holbach (1723-1789) a fost un filozof şi scriitor franco-german, reprezentant de seamă a Iluminismul francez.

Situaţia materială i-a permis să ducă o viaţă liniştită şi să devină cunoscut pentru generozitatea sa, oferind adesea sprijin financiar discret sau anonim prietenilor săi. Din 1750 şi până la moartea sa, baronul d’Holbach și-a folosit averea pentru a menține unul dintre cele mai notabile și mai fastuoase saloane pariziene, un loc important pentru schimbul de idei. Se spune că aici, filozoful scoţian David Hume întrebase dacă există de fapt atei, iar D’Holbach i-a răspuns că tocmai stătea la o masă cu șaptesprezece atei.

D’Holbach era bine cunoscut pentru ateismul său și pentru numeroasele sale scrieri împotriva religiei. Între aceste putem nota Christianisme dévoilé (1761), în care a atacat creștinismul și religia în general ca un impediment pentru progresul moral al umanității, apoi La Contagion sacréeThéologie portative și Essai sur les préjugés. Cea mai faimoasă scriere este însă The System of Nature apărută în 1770, în care se concluzionează: „Dacă ignoranţa faţă de natură a dat naştere la zei, atunci cunoştinţele despre natură îi vor distruge.” Din motive de „securitate personală”, cartea va fi publicată însă sub pseudonimul Jean-Baptiste de Mirabaud, secretarul Academiei Franței care murise cu zece ani în urmă… Într-un fel, gestul este explicabil căci scrierea nega existența vreunei zeități și refuzând să admită drept dovadă toate argumentele apriorice. D’Holbach nu a văzut universul decât materie în mișcare, legată de legi naturale inexorabile ale cauzei și efectelor. El a scris că „nu este necesar să recurgem la puteri supranaturale pentru a da seama de formarea lucrurilor”. Pe baza acestei lucrări filosofia lui d’Holbach a fost numită „punctul culminant al materialismului și ateismului francez”, iar autorul a fost identificat drept „tatăl întregii filosofii și a tuturor polemicilor antireligioase de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea”.

Tot în 1770 a apărut anonim scrierea lui d’Holbach intitulată „Ecce homo!”, titlu parafazat după exclamația atribuită în Evanghelia lui Ioan (19:5) procuratorului roman Pilat din Pont, în momentul în care acesta ar fi arătat mulțimii pe Iisus, cu coroana de spini pe cap. Cartea este de fapt o anchetă critică asupra istoriei lui Iisus Hristos. Textul baronului ateist d’Holbach, prezintă evenimentele cuprinse în evanghelii dintr-un punct de vedere raționalist, liber gânditor. Pentru a „demitiza” scripturile, d’Holbach îl descrie pe Iisus ca pe o ființă umană normală, care a avut o naștere normală, ale cărei minuni au fost puse în scenă, pe scurt, care a fost un vizionar nerealist. Aceasta a reprezentat un atac vehement asupra Bibliei, dogmei și moralității creștine și asupra tuturor aspectelor instituțiilor creștine.

În 1799, George Houston a tradus „Ecce homo” din franceză în engleză, motiv pentru care a fost condamnat la doi ani de închisoare și amendat cu două sute de lire sterline…

Denis Diderot (1713-1784) a fost o figură proeminentă în timpul Iluminismului. Diderot a studiat inițial filosofia la un colegiu iezuit, apoi s-a gândit să lucreze în clerul bisericii înainte de a studia dreptul.

În 1751, Diderot, alături de Jean le Rond d’Alembert, a redactat „Encyclopédie”, lucrare care îl va face faimos. Articolele sale sceptice despre miracolele biblice, a enervat atât autoritățile religioase, cât și autoritățile guvernamentale iar în 1758, cartea a fost interzisă de Biserica Catolică În 1759 a fost interzisă şi de către guvernul francez, deși această interdicție nu a fost aplicată strict. Enciclopedia este considerată unul dintre precursorii Revoluției Franceze.

În 1746, Diderot a scris prima sa lucrare originală: Gândurile filosofice. La momentul în care a scris această carte, el era un deist şi în scriere apar atât critici ale creștinismului, cât şi câteva argumente împotriva ateismului.

În 1747, Diderot a scris Promenade du sceptique în care un deist, un ateu și un panteist au un dialog asupra naturii divinității. Deistul oferă argumente teologice. Ateul spune că universul este mai bine explicat prin fizică, chimie, materie și mișcare. Panteistul spune că unitatea cosmică a minții și a materiei, care sunt co-eterne și cuprind universul, este Dumnezeu. Probabil sub presiunea autorităţilor biserico-politice, această lucrare a rămas nepublicată până în 1830.

În 1749, Diderot va da publicităţii eseul „Scrisoare pentru nevăzători” o lucrare din care transpare atitudinea unui ateu. Remarcabilă este prezentarea incipientă a teoriei variabilităţii genetice și a selecției naturale. În urma pubicării acestei scrieri, Diderot va fi închis pentru câteva luni.

După 1750, Diderot devine un adversar tot mai vehement al Bisericii, al clerului iar faptul că între instituţia bisericească şi cea monarhică vedea o alianţă strânsă, îl va face să reformuleze enunțul lui Jean Meslier, sub forma: „Omul nu va fi liber până când ultimul rege va fi spânzurat cu intestinele ultimului preot.

Diderot s-a opus misticismului și ocultismului, care erau foarte răspândite în Franța la momentul în care a scris, și credea că afirmațiile despre adevărul religios trebuie să intre sub incidența rațiunii, nu a experienței mistice sau a secretelor ezoterice.

În cartea sa „Despre interpretarea naturii” din 1754, Diderot și-a expus opiniile despre natură, evoluție, materialism, matematică și științe experimentale.

Ateismul, astfel cum este definit de introducerea la Enciclopedia lui Diderot și d’Alembert, este „opinia celor care neagă existența unui Dumnezeu în lume. Simpla ignoranta a lui Dumnezeu nu constituie ateism. Pentru a fi încărcat cu odiosul titlul al ateismului, trebuie să avem noțiunea lui Dumnezeu și să o respingem”.

În perioada Iluminismului, ateismul declarat și deschis a fost posibil prin avansarea toleranței religioase, dar a fost, de asemenea, departe de a fi încurajat.

Episodul:  1 « 2 « 3 « 4 « 5 « 6 « 7 « 8 « 9   10

Facebook Comentariu
Distribuire
https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2021/03/A.10.0-coperta.jpg?fit=534%2C267&ssl=1https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2021/03/A.10.0-coperta.jpg?resize=150%2C150&ssl=1Raduistoria ateismuluiSecolul al XVIII-lea a fost marcat de activitatea unor intelectuali ale căror scrieri, curajoase pentru epoca în care au trăit, au stat apoi la baza dezvoltării și afirmării ateismului în secolul al XIX-lea. În secolul al XVIII-lea, acuzele de ateism erau frecvente, dar majoritatea oamenilor suspectați de ateism nu...Pentru cei care știu să gândească singuri