După momentul în care puterea politică din Imperiul Roman a realizat avantajele oferite de către religia creştină, aceasta a fost impusă drept religie oficială în tot Imperiu, apoi s-a trecut la înlăturarea tuturor oponenţilor religioşi. Această iniţiativă nu s-a mărginit doar la distrugerea templelor de cult păgâne ci şi la centrele culturale şi ştiinţifice.

În anul 392, la instigarea patriarhului creștin Theophilus al Alexandriei, a fost distrusă celebra bibliotecă din oraş. În anul 489, Şcoala din Edessa a fost închisă de către împăratul bizantin Zeno, iar în 529, împăratul creștin Iustinian a închis Academia din Atena.

În aceste condiţii biserica şi dogmele creştine au devenit atotputernice şi ele au fost propagate treptat, prin misionariat, în toată zona europeană. Puterea politică a bisericii creştine a crescut şi a fost înlăturată orice opoziţie. Cu toate acestea se pare că la începutul celui de al doilea mileniu au existat discuţii privind dovada existenţei lui Dumnezeu. Acest fenomen transpare din lucrările creştinilor Anselm de Canterbury (1033 -1109) și ale lui William de Ockham (c.1287-1347) care acuză adversarii de faptul că se îndoiesc de existența lui Dumnezeu. La fel, Toma d’Aquino (1225 – 1274) va simţi nevoia de a prezenta „cinci dovezi ale existenței lui Dumnezeu”. Chiar dacă teologii creştini avansează ideea că acest demers al lui Aquino ar fi doar un răspuns dat unor scriitori creștini timpurii, precum Ioan Damaschinul, care afirmase că cunoașterea existenței lui Dumnezeu era înnăscută în mod natural în om din dorinţa acestuia de a fi fericit, cele cinci căi ale lui Aquino abordează ipotetice argumente ateiste, care citează răul din univers și susțin că existența lui Dumnezeu nu este necesară pentru a explica lucrurile.

Existenţa unor păreri care pot fi caracterizate drept „atee” transpare însă în zona europeană, în care creştinismul a putut fi impus doar târziu. Saga islandeză Hrafnkell, scrisă la sfârșitul secolului al XIII-lea, îl are ca erou principal pe înfricoșătorul războinic Hrafnkell un dedicat zeului Freyr. După ce a suferit înfrângerea, umilința și distrugerea templului său, el devine ateu. Din acest moment caracterul său se schimbă și devine mai pașnic în relațiile cu ceilalți și își trăiește restul vieții ca un șef puternic și respectat. Saga a fost interpretată ca povestea unui om care ajunge la concluzia că adevărata bază a puterii nu se află în favoarea zeilor, ci în loialitatea subordonaților. Este și concluzia eroului: „Cred că este o nebunie să ai credință în zei”.

Oamenii descriși drept „goðlauss” au exprimat nu numai lipsa de credință în zeități, ci și o credință pragmatică în propriile lor facultăți de forță, rațiune și virtute și în coduri sociale de onoare independente de orice forță supranaturală.

În Europa creștină, acuzaţii de „ateism”, chiar dacă au fost lansate împotriva unor persoane sau comunităţi, ele nu pot fi luate în considerare căci aceste acuze s-au referit la oricine era considerat că s-a abătut de la doctrina creştină oficială, ba mai mult, acuzaţia de ateism a fost folosită pentru a ataca adversarii politici sau religioși. Este cunoscut cazul împăratului Frederic al II-lea Hohenstaufen, acuzat de Papa Bonifaciu al VIII-lea (1194 – 1250), că ar fi autorul scrierii „Tratatul celor trei impostori” o acuzaţie de impostură adusă lui Moise, Iisus şi Mahomed, lansată însă de Abu Tahir al-Jannabi (906 – 944). (După moartea sa, şi Papa Bonifaciu al VIII-lea a fost caracterizat drept „un om fără Dumnezeu”, „nici nu credea în nemurire, nici în incoruptibilitatea sufletului, nici într-o viață viitoare”).

Revenind la Frederic al II-lea Hohenstaufen, el a fost crescut de tutori din diferite culturi și religii. Vorbind şase limbi Frederic a fost un pasionat patron al științei și al artelor. A jucat un rol major în promovarea literaturii prin Școala de poezie din Sicilia. A fost rege al Siciliei din 1198, rege al Germaniei din 1212, rege al Italiei și împărat al Sfântului Roman din 1220 și rege al Ierusalimului din 1225. Toate acestea au făcut ca spre deosebire de alţi oameni din epoca sa, el a putut să facă comparaţii între diferitele culturi şi între doctrinele religioase, găsind absurde confruntările dintre ele devenind un sceptic religios într-o măsură neobișnuită pentru epoca sa. Cu siguranţă însă nu acest fapt l-a adus într-o permanentă dispută cu papalitatea, care l-a privit ca un duşman politic dar au folosit „dreapta credinţă” drept armă împotriva „împăratului rebel”, excomunicat de trei ori şi numit de către Papa Grigorie al IX-lea (1227-1241) „preambulus Antichristi”. Această dispută cu papalitatea şi într-un fel neortodoxia lui Frederick, a dus la speculații că aceta ar fi ateu, dar acest lucru este puțin probabil în vremurile în care a trăit.

De fapt, orice abatere de la dogma creştină oficială a fost taxată drept erezie şi această acuză a fost folosită drept pretext pentru îndepărtarea oricărui duşman. În acest scop, a fost înfiinţată Inchiziția, un organism oficial însărcinat cu suprimarea ereziei, confundată voit cu ateismul, dar departe de a fi aşa ceva.

Inchiziția a început în Franța secolului al XII-lea pentru a combate disidența religioasă, în special în rândul catarilor și valdenilor, apoi a fost oficializată prin decretul Papei Grigore al IX-lea din anul 1231, în scopul depistării şi reprimării sângeroase a aşa-zişilor „eretici”.

În timpul Evului Mediu târziu și a Renașterii timpurii, sfera Inchiziției a crescut semnificativ ca răspuns la Reforma protestantă și Contrareforma catolică. S-a extins în alte țări europene, având ca rezultat Inchiziția spaniolă și Inchiziția portugheză, care şi-au extins instanțe inchizitoriale și în imperiile lor din Africa, Asia și America.

Ultimul caz de execuție de către inchiziție a fost cel al maestrului școlii Cayetano Ripoll, acuzat că ar fi predat deismul în şcoala sa și spânzurat la 26 iulie 1826 la Valencia, după un proces de doi ani. Opt ani mai târziu, în 1834, Spania, ultimul guvern care mai oferea Bisericii Catolice dreptul de a pronunța și de a aplica pedeapsa capitală, a retras în mod oficial acest drept de la Biserică. Era unei astfel de autorități absolute a Bisericii a durat aproximativ 1.449 de ani, de la 385 e.n. până la 1834. Nu se cunoaște numărul persoanelor executate ca eretici condamnați de diferite autorități bisericești; cu toate acestea, cu siguranță se numără în câteva mii.

Instituţia Inchiziţiei a fost abolită abia la începutul secolului al XIX-lea, după războaiele napoleoniene din Europa și războaiele de independență spaniol-americane din America, între 1813 și 1825. Ea însă există şi astăzi în Statele Papale, unde în 1908 a fost redenumită „Suprema Congregație Sacră a Sfântului Oficiu”. În 1965 a devenit „Congregația pentru Doctrina Credinței”.

Dacă în zona musulmană și mai ales cea orientală se exprimau îndoieli la adresa divinității și a religiei, Evul Mediu european a fost o perioadă în care curentul ateist, chiar dacă a existat, a rămas ascuns, s-a dezvoltat sub forma unui scepticism autodidact, dar după în anii 1500, în era Reformei, au apărut noi fluxuri de îndoială: incertitudine, apostazie, sfidare eliberatoare și urmărirea îndrăzneață a unui adevăr sperat, o credință mai profundă în locuri de vechi certitudini care acum păreau goale.

Episodul:  1 « 2 « 3 « 4  5

Facebook Comentariu
Distribuire
https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2021/03/A.5.0-coperta.jpg?fit=594%2C492&ssl=1https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2021/03/A.5.0-coperta.jpg?resize=150%2C150&ssl=1Raduistoria ateismuluiDupă momentul în care puterea politică din Imperiul Roman a realizat avantajele oferite de către religia creştină, aceasta a fost impusă drept religie oficială în tot Imperiu, apoi s-a trecut la înlăturarea tuturor oponenţilor religioşi. Această iniţiativă nu s-a mărginit doar la distrugerea templelor de cult păgâne ci şi...Pentru cei care știu să gândească singuri