Istoria Islamului (35) – Iudaism, creștinism, islamism
Iudaismul, creștinismul și islamul își au rădăcina în vechile scrieri religioase ebraice, traduse în greacă și reunite sub numele de Septuaginta, toate inspirate de același dumnezeu, de YHWH.
Cele trei religii sunt reunite sub titulatura de „religii avraamice”, după numele patriarhul Avraam, erou fondator al evreilor și autor al „legământului cu Dumnezeu” (Geneza 17:9-14). Eroul evreu a fost preluat de creștinism unde este progenitorul spiritual al tuturor credincioșilor, și mai apoi și de către Islam unde este văzut ca o verigă în lanțul profeților care începe cu Adam și culminează cu Mahomed. Dacă iudaismul este o religie etnică, restrânsă la nivelul poporului evreu, celelalte două religii avraamice s-au răspândit la nivel global prin forța marilor imperii care le-au adoptat: Imperiul Roman în secolul al IV-lea și imperiile islamice din secolul al VII-lea.
Din totalitatea vechilor texte ebraice cuprinse în Septuaginta, iudaismul a reținut doar 24 de cărți reunite în Biblia ebraică sau Tanakh-ul, cu un accent pe Tora, care cuprinde primele cinci cărți ale lui Moise, adică Pentateuhul-ul din Biblia creștină. Ulterior au apărut o serie de texte suplimentare precum Midraș-ul și Talmud-ul, acesta fiind o compilație a opiniilor docte acumulate în scris până la sfârșitul secolului V e.n.
La baza creștinismului stă Biblia creștină, structurată în Vechiul Testament, care cuprinde 39 de cărți din Septuaginta și încă 27 de cărți reunite sub titlul de Noul Testament.
În acest timp, Islamul și-a proclamat drept carte sacră Coranul, care cuprinde cele 114 sure, cuvintele lui Dumnezeu transmise profetului său Mahomed. Cea mai mare parte din conținutul revelațiilor lui Mahomed sunt însă povestiri din Tanakhul ebraic și multe preluate din Evangheliile creștine.
La fel ca arabii lui Mahomed, evreii au fost multă vreme politeiști, cel puțin până la reforma regelui Ioșua, din 586 î.e.n., care a dorit o centralizarea cultului religios în jurul lui YHWH, un fost zeu arab al furtunii și apoi al războiului. Iosia a avut nevoie de centralizarea cultului pentru a obține controlul total al statului și sprijinul populației în scopuri expansioniste, această ideologie este consemnată în Deuteronom. După reforma impusă de Iosia, din lipsă de „activitate” specifică, lucrurile au început să se schimbe foarte lent, evreii devenind covârșitor monoteiști începând doar cu perioada Macabeilor, începând cu secolul al II-lea î.e.n., atunci când aceștia s-au adunat la luptă împotriva stăpânirii romane.
Tot ca zeu al războiului s-a născut și Iisus, identificat de către secta ebraică a esenienilor cu Mesia sau mai exact cu „Învățătorul dreptății”, un prototip al lui Isus, care vorbea despre Noul Legământ, a propovăduit o evanghelie similară, era privit ca un Salvator sau Mântuitor și, la fel precum Iisus a fost condamnat și ucis de adversari evrei reacționari.
Învățătorul dreptății este creionat din scrierile Vechiului Testament și identificat drept urmașul legendarului rege David, un uns al lui Yahweh războinic, care va reda măreția pierdută a regatului Iudeu. Inițial, Iisus va prelua personalitatea așteptatului eroului esenian, atât ca Mesia cât și ca Înțelept – urmaș al lui Solomon. De fapt, una dintre cele mai vechi evanghelii cunoscute, Evanghelia după Toma, conține doar 114 ziceri atribuite lui Iisus. (Probabil că este o întâmplare că zicerile lui Iisus și surele lui Mahomed sunt egale ca număr…).
Dacă imaginea de înțelept a lui Iisus s-a păstrat ipostaza războinică a zeului creștin s-a atenuat după Primul Război Iudaic (66–73 e.n.), a dispărut după „Războiul Kitos” (115-117 e.n.) și chiar a îmbrăcat o haina pacifistă, ba chiar cu nuanțe anti-evreiești și pro-romane, după Revolta lui Bar Kokhba (132–136 e.n.).
Dogmatica creștină, al cărei inițiator a fost Pavel în cadrul școlii din Antiohia, a îndepărtat și mai mult creștinismul de iudaismul primar, adaptându-l la cerințele sociale din Imperiul Roman.
Creștinismul s-a dovedit a fi religia perfectă pentru stăpânirea romană care a intrat în contact direct cu aceasta în estul Imperiului. Primul care a sesizat avantajele unei religii care îndemna la supunere, a fost Galerius, care în anul 311 va da Edictul de la Serdica, un edict de toleranță față de creștini. Edictul lui Galerius va fi apoi întărit de „Edictul de la Milano” apărut după întâlnirea din 313, dintre împăratul roman de vest Constantin cel Mare și împăratul Licinius, cel care controla Balcanii. „Edictul” a fost de fapt o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea să înceteze orice persecuție asupra creștinilor. (Se spune că scrisoarea a fost semnată și de către Constantin, deși el nu avea niciun atribut administrativ sau legislativ în provinciile estice ale Imperiului).
Devenit împărat al Imperiului Roman, pentru a liniști spiritele din sânul Bisericii creștine, în 325, Constantin cel Mare va convoca Primul Sinod de la Niceea, care va institui „Crezul Nicean”, care va face primul pas spre „Trinitatea creștină” și va stabili data de sărbătorire a „Învierii Domnului”, diferită de Paștele evreiesc, ceea ce a marcat o rupere definitivă a creștinismului de tradiția iudaică. În final, prin „Edictul de la Tesalonic” din 380, dat de împăratul Theodosius I, creștinismul va deveni religia oficială în Imperiul Roman.
În momentul în care Mahomed a lansat Islamul, atât iudaismul cât și creștinismul erau religii deja cristalizate: cultul mozaic axat pe îndeplinirea celor „613 porunci” enumerate în Tora – primele cinci cărți ale lui Moise, spre deosebire de creștinism, care își baza doctrinele pe învățăturile lui Iisus, cele instituite de Conciliile creștine și era susținut de codexurile de legi emise de împărații romani, precum Codex Theodosianus sau Corpus Juris Civilis (529-534) care salvgardau creștinismul sub amenințarea pedepsei cu moartea.
Însoțind încă de mic caravanele negustorilor, Mahomed a a avut ocazia să audă poveștile religioase ale comunităților creștine și ebraice. Deși în ansamblul ei societatea arabă era caracterizată ca fiind politeistă, în realitate fiecare clan își avea propriul zeu, deci pentru Mahomed monoteismul era ceva familiar. Contactul cu civilizațiile religioase monoteiste, în care religia era un important factor de putere, i-a sugerat lui Mahomed calea de-a se impune pe plan social în Mecca s-a natală. Adoptarea uneia dintre cele două religii existente nu i-ar fi conferit însă rezultatul dorit, ci l-ar fi asimilat în comunitățile care existau deja în zonă. Era nevoie ca el să devină apostolul unui zeu diferit. Soluția a fost simplă. Mahomed avea la îndemână pe Allah, zeul clanului său, și a urmat exemplul profeților lui Yahweh, în principal al lui Moise. Asemeni lui Moise, el a primit iluminarea, a devenit profetul lui Allah și sarcina de a-l impune pe acesta drept zeu titular al templului Kaaba și dumnezeu în Mecca.
Noua religie nu avea nevoie de dogme savante, ci doar afirma că Allah singurul dumnezeu adevărat și Mahomed este profetul său. Legile lui Allah au fost preluate, din poruncile Deuteronomului biblic iar impunerea acestora și combaterea necredinței, s-a bazat doar pe tradiționalele amenințări cu Iadul la care recurgeau și religiile concurente…
Islamul, cu credințele și legile sale, este privit astăzi de multă lume cu reticență. Este curios însă că acest fapt se întâmplă în societățile în care jurămintele solemne se fac cu mâna pe Biblie, ori Islamul, cu cât este mai radical, cu atât mai mult respectă cu sfințenie legile biblice…
Lumea civilizată incriminează Islamul pentru: tratamentul aplicat femeilor, pedeapsa flagelării, pentru execuțiile prin lapidare, execuții pentru necredință sau apostază și altele, care sunt fundamentate în Coran, dar toate, absolut toate, chiar și fundamentarea atentatelor teroriste, sunt preluate din sfânta Biblie, care prevede pedeapsa capitală pentru:
- Adulter în cazul femeilor căsătorite (Levitic 20:10; Deuteronom; 22:22);
- Relații sexuale cu animale (Exodul 22:19; Levitic 20:15-16);
- Blasfemie la adresa dumnezeului Yahweh (Levitic 24:14-16, Numeri 1:51, Numeri 3:10, 3:38, Numeri 18:7, Deuteronom 13:5-18 – acest ultim pasaj susține chiar masacrarea unui întreg oraș necredincios);
- Sex înainte de căsătorie pentru fete (Deuteronom 22:13-21);
- Mărturie falsă (Deuteronom 19:16-21);
- Profeție falsă (Deuteronom 18:20);
- Relații homosexuale, dar numai pentru bărbați (Levitic 18:22, Levitic 20:13)
- Idolatrie, reală sau virtuală (Levitic 20:2, Deuteronom 13:7-19, Deuteronom 17:2-7);
- Legături incestuoase sau nenaturale (Levitic 18:22, Levitic 20:11-14);
- Nesupunerea față de autoritatea religioasă sau civilă (Deuteronom 17:8-12);
- Răpire (Exod 21:16, Deuteronom 24:7);
- Licențiozitatea fiicei unui preot (Levitic 21:9);
- Omucidere, inclusiv cea involuntară (Exod 21:12-14, Levitic 24:17, 21; Numeri 35:16, Numeri 35:30, Deuteronom 17:6, Deuteronomul 19:4-13 și altele);
- Venerarea altor zei, prozelitism și promovarea altor religii (Deuteronom 13:6-10, Deuteronomul 17:2-5);
- Viol comis asupra unei femei logodite (Deuteronom 22:23-27);
- Lovirea, blestemarea sau răzvrătirea împotriva autorității părintești (Exod 21:15, Exod 21:17, Levitic 20:9, Deuteronom 21:18–21);
- Nerespectarea Sabatului (Exod 31:14, Exod 35:2, Numeri 15:32-36);
- Vrăjitorie, divinație, necromație, etc. (Exodul 22:18, Levitic 20:6, Levitic 20:27).
În Biblie, cea mai obișnuită metodă de pedeapsă capitală este prin lapidarea, urmată de ardere și o singură dată este menționat „trecutul” prin sabie. Există și un verset care menționează spânzurarea, dar nu este clar dacă aceasta metodă de execuție este aplicată vinovatului aflat încă în viață sau este spânzurat doar corpul celui ucis. Creștinismul a renunțat la lapidare folosind cu precădere arderea pe rug și a mai pus în practică spânzurarea combinată cu arderea pe rug a osânditului.
Pedeapsa corporală din Islam era și ea prevăzută între cele „613 porunci” enumerate în Tora, pentru încălcări intenționate ale poruncilor negative. Biblia găzduiește multe pasaje care promovează disciplinarea fizică inclusiv cea a copiilor, căci „bătaia este ruptă din rai”; „Nu cruţa copilul de mustrare, căci dacă-l vei lovi cu nuiaua, nu va muri! Lovindu-l cu nuiaua îi scoţi sufletul din Locuinţa morţilor”. (Proverbe 23:13,14)… Astfel de indicații biblice se regăsesc în: Psalmul 94:12; Proverbe 1:7, 6:23, 12:1, 13:1, 13:24, 15:5, 20:30, 22:15, 29:15; Isaia 38:16 sau 1Samuel 3:17.
Pedeapsa corporală, aplicată mai cu seamă copiilor, nu lipsește nici din sfaturile Noului Testament (Evrei 12:6-9,11; Efeseni 6:4; Apocalipsa 3:19). Chiar dacă cărțile biblice nu menționează „disciplinarea” fizică a soaţelor, în 1Petru; 3:5-7, se sugerează că această metodă exista…
Totuși, în Noul Testament nu sunt prevăzute pedepse de genul celor din Vechiul Testament, deși în Faptele Apostolilor 5:1-11 apare descrisă pedeapsa capitală divină pentru Anania și Safira acuzați că nu și-au dat întreaga avere Bisericii, mințindu-l astfel pe Dumnezeu și punând la îndoială puterea Duhului Sfânt.
În evanghelii mai este sugerat faptul că Iisus prescrie abrogarea pedepsei prin lapidare (Ioan 8: 3-11) precum și „Legea talionului”, biblicul „ochi pentru ochi” (Matei 5: 38-39), o prescripție similară este însă prevăzută și în Coran.
Cele două „interdicții” pronunțate de către Iisus se referă doar la judecata oamenilor, „Epistola către romani” sugerează că răzbunarea umană trebuie lăsată în mâna mâniei lui Dumnezeu.
Lucrul este de înțeles deoarece la acea dată creștinismul nu deținea nicio pârghie politică, ba chiar era considerat un cult păgân. Din acest motiv scrierile nou-testamentare s-au putut mărgini doar la sfaturi și amenințări adresate adepților. Între acestea apar doar atenționări asupra apostaziei (2Tesaloniceni;2:3, 1Timotei;4:1, Evrei;3:12, 6:4-6 și 10:26-29, 2Petru;2:20-22 sau Ioan 15:6) precum și reguli de comportare ale femeilor creștine și ale sclavilor (Efeseni 5:22-6:9 sau 1Corinteni;11:5-11). După ce creștinismul a devenit religie oficială și creștinismul a preluat și aplicat cu mai mută râvnă legile deuteronomice…
De fapt incriminarea Islamului este determinată de faptul că religia islamică respectă cu strictețe prescripțiile Bibliei, atât cea ebraică cât și cea creștină…
Episodul: 1 « 2 « 3 « 4 « 5 « 6 « 7 « 8 « 9 « 10 « 11 « 12 « 13 « 14 « 15 « 16 « 17 « 18 « 19 « 20 « 21 « 22 « 23 « 24 « 25 « 26 « 27 « 28 « 29 « 30 « 31 « 32 « 33 « 34 
35
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.