Istoria Islamului (34) – Islam și Islamism

Relația dintre noțiunile de islam și islamism suscită dese dispute, deși în esență, islamul se referă la religia înființată de către profetul Mahomed acum 1400 de ani, în timp ce islamismul ar reprezenta ideologia acestei religii. Termenul de „islamism” a fost „inventat” de către Voltaire în secolul al XVIII-lea dar, doar ca un sinonim pentru religia mahomedană. Noțiunea de islamism a început să fie încărcată cu sensuri diverse, multe negative, în a doua parte a secolului XX, în momentul în care a apărut islamismul politic militant.

Lumea musulmană a trăit multă vreme închistată în regulile religioase stabilite în anii 600 și răspunzând necesităților sociale ale acelor ani. Cum societatea religioasă musulmană a rămas închistată în prescripțiile medievale destul de rigide, tradiționalismul islamic a suferit un adevărat șoc odată cu apariția colonialiștilor occidentali. Adevărul este că timp de câteva sute de ani musulmanii nu știau ce se întâmplă în lumea creștină. Semnificativ în acest sens sunt scrisele lui Ibn Khaldun, un erudit musulman egiptean, care prin anii 1400, cu referire la Europa spunea: „Am auzit că multe țări au loc în țara romului, dar Allah știe doar ce se întâmplă acolo!”. După 400 de ani, în 1798, Napoleon Bonaparte a apărut Egipt, chiar în centrul lumii musulmane, și l-a supus cu ușurință.

Reacțiile musulmane au fost diferite, în funcție de circumstanțe socio-istorice, de la colaborare sau indiferență, la opoziție democratică și până la violență.

Reacțiile musulmane au fost determinate de nivelul de civilizație a comunităților. În zonele în care existase un contact cu civilizația europeană, mai ales generația tânără din zona urbană a avut o atitudine pozitivă îmbrățișând ideile democratice. Un exemplu este Turcia, unde s-a încercat o primă modernizare încă din sec. al XIX-lea și apoi s-a trecut la modernizarea țării.

În societățile izolate, și mai ales în lumea rurală, dominația europeană a fost văzută ca o pedeapsă divină sau o abandonare din partea lui Allah, și musulmanii se întrebau de ce Allah i-a părăsit. Este reacția firească a unei societăți care trăiește sub imperiul religios… (Sentimente similare le-au trăit și indigenii americani în momentul apariției conchistadorilor europeni.)…

Pe acest fond s-a născut un sentiment naționalist sau mai corect spus islamist, care cel puțin în primă fază a avut un puternic caracter de luptă pentru eliberare de sub forța colonială și obținerea independenței naționale. Acest curent islamist a marcat secolul XX de câteva personalități, precum egiptenii Hassan al-Banna (1906-1948) fondatorul Frăției Musulmane și Sayyid Qutb (1906-1966), indianul Abul A’la Maududi (1903-1979) sau iranianul Ruhollah Khomeini (1902-1989).

Sayyid Qutb a fost preocupat să demonstreze rolul pe care îl are islamul ca religie în câmpul politic, susținând că islamul este în esență o „religie politică”, iar unitatea dintre politică și Islam, conform Coranului, este indisolubilă: „Aceste versete [5.Surat Al-Ma‘ida: 41-50] reflectă cea mai importantă problemă a crezului islamic, întrucât ele definesc guvernarea în islam, referindu-se la conceptul de guvernare, lege islamică (Șaria) și legitimizare.” El mai afirma că în statul islamic Allah este suveranul, conducătorul suprem, de aceea liderul musulman trebuie să guverneze în baza legii islamice și tot el lansează termenul de jahiliyya, epoca ignoranței de dinaintea apariției Islamului, pentru a face referire la opresiunea britanică, la inegalitatea socială și sărăcia care măcina populația Egiptului. În acest context jahiliyya simbolizează tirania, opresiunea, barbaria, cruzimea puterii imperialiste, iar în sens mai larg supunerea Estului de către Vest. Autorul lansează încă de pe acum un atac împotriva modernismului de tip occidental care amenință identitatea culturală a Egiptului și a întregului spațiu musulman: „Există în Egiptul zilelor noastre un perpetuu și periculos îndemn de a imita Vestul, de a alerga în spatele Vestului. Însă Vestul se rătăcește el însuși în labirintul vieții, pierzându-și direcția. Prin urmare a imita Vestul înseamnă a alerga în spatele cuiva care aleargă la rândul său fără nicio destinație! Estul are mesajul său propriu și este timpul să difuzeze acest mesaj.”.

Sub aceste presiuni sociale cauzate de prezența britanică în Egipt și Sudan se naște apelul la jihad – războiul sfânt, pe care Qutb îl lansează în scopul eliberării țării. Maududi credea că Islamul este atotcuprinzător: „Totul din univers este„ musulman ”, deoarece ascultă de Dumnezeu prin supunere legilor Sale … Omul care îl neagă pe Dumnezeu este numit Kafir (ascunzător), deoarece ascunde prin necredință ceea ce este inerent în natura sa și îmbălsămat în propriul său suflet.”

Jurnalistul Sayyid Abul Ala Maududi a fost un personaj important în renașterea islamică din India și apoi după independența față de Marea Britanie. În 1941 el  a fondat partidul Jamaat-e-Islami. Cărțile sale extrem de influente, traduse în multe limbi, au plasat islamul într-un context modern și au influențat nu numai ulemele conservatoare, ci și islamiștii modernizatori liberali. Maududi credea, de asemenea, că societatea musulmană nu ar putea fi islamică fără Sharia, iar Islamul a cerut înființarea unui stat islamic. Acest stat ar trebui să fie o „teo-democrație” bazată pe principiile: tawhid – unitatea lui Dumnezeu, risala – profeție și califat. Deși Maududi a vorbit despre revoluția islamică, prin „revoluție” el nu a desemnat violența sau politicile populiste ale revoluției iraniene, ci schimbarea treptată a inimilor și a minților indivizilor printr-un proces educațional sau prin da’wah – prozelitism.

Ayatollahul Ruhollah Khomeini (1902 – 1989) a fost un lider politic și religios iranian. A condus Revoluția Iraniană din 1979, transformând țara dintr-o monarhie constituțională într-o republică islamică teocratică.

Înainte de declanșarea Revoluției, multe din ideile politice și religioase ale lui Khomeini fuseseră considerate progresive și reformiste, dar după ce a preluat puterea lucrurile s-au schimbat. Khomeini le-a declarat furios intelectualilor: „Da, noi suntem reacționari, iar voi sunteți intelectuali luminați: voi intelectualii nu doriți ca noi să dăm cu 1400 de ani înapoi. Voi vreți libertate, libertate față de orice, libertate pentru partide, voi doriți toate libertățile, voi intelectualii: libertate care ne va corupe tineretul, libertate care va deschide drum liber opresorilor, libertate care ne va trage nația la fund”.

Sub conducerea lui Khomeini, a fost introdusă Șaria, codul vestimentar islamic atât pentru bărbați, cât și pentru femei. A fost interzis accesul împreună a bărbaților și femeilor la plajă sau ștranduri. Curriculumul educațional iranian a fost islamizat la toate nivelurile. Legile islamice introduse de Khomeini, care prevăd pedepse corporale, inclusiv lapidarea, sunt greu de imaginat pentru societatea actuală…

Celebră este și Fatwa emisă la 14 februarie 1989 care viza pe toți cei implicați în publicarea cărții „Versetele satanice”, în care spune: „…Îi chem pe toți musulmanii zeloși să-i execute rapid, oriunde îi vor găsi, astfel încât nimeni să nu îndrăznească să insulte Islamul din nou. Oricine este ucis pe această cale va fi considerat un martir”.

După sfârșitul epocii coloniale, populația musulmană a avut așteptări mari de la noile autorități naționale, dar destul de repede, speranța s-a transformat în dezamăgire. Dezvoltarea economică continua să întârzie iar inegalitățile sociale reflectate în venituri, în diferențierea tot mai mare dintre între oraș și sat, în condițiile în care Islamul propovăduia un egalitarism între credincioși, s-au adâncit.

O societate teocratică precum lumea musulmană, nu putea vedea altă ieșire din situația social-economică precară și chiar a haosului politic în care s-a trezit după finalul epocii coloniale, decât în divinitate.

De acest fapt au profitat teologii islamici, care au adus acuze conducătorilor laici de coruperea adevăratei religii cu influențe occidentale, și au reclamat necesitatea întoarcerii la adevăratul Islam, ca singură soluție.

Astfel din anii’70, a început un proces de renaștere islamică și apeluri la islamism.

Conceptul de renaștere islamică a fost identificat în Hadith, unde apare o spusă a profetului Mahomed: „Allah îl va ridica pentru această comunitate, la sfârșitul fiecărui 100 de ani, pe cel care își va revigora religia pentru aceasta [comunitate]”. (Kitab al-Malahim, Cartea 37:4278).

Acești „revigoratori”, cunoscuți în tradiția musulmană sub numele de mujahedini, erau priviți ca un „mesia” al religiei. Un mujaddid, privit drept cel mai mare musulman al unui secol. avea menirea de a consolida islamul, curățându-l de elemente străine și a-l readuce la puritatea sa inițială. Așa a apărut o inflație de mujahedini gata să participe la renașterea islamului, să readucă islamul la ascendență, într-o lume care s-a îndepărtat de Allah, adevăratul dumnezeu, și fiecare prin metodele sale.

Astfel, sub idealul declarat de „Renaștere islamică”, au apărut o mare varietate de mișcări, de la grupări moderniste și reformiste, cum ar fi Jamaat-e-Islami din Pakistan, la grupări care îmbină procesul democratic și politic cu atacuri armate, precum Hezbollah și Hamas, și până la la grupările care resping în totalitate democrația îndemnând la un jihad violent și ofensiv: Al-Qaeda, Jihadul Islamic Egiptean sau talibanii afgani.

Din acest motiv nu există o definiție universal acceptată pentru ceea ce se înțelege prin islamism, deși în linii mari, el exprimă credința că Islamul ar trebui să ghideze viața socială și politică, precum și viața personală.

Metodele prin care se urmărește acest țel sunt însă cele care fac diferența…

În fond, Islamul nu este mai înclinat spre terorism decât orice altă credință monoteistă. La fel ca surorile sale, creștinismul și iudaismul, în practică, el poate fi și milostiv și sever. La fel ca și celelalte drepte credințe, Islamul împarte lumea în credincioși și necredincioși, și, tot la fel, necredincioșii trebuie aduși pe calea cea bună…

Facebook Comentariu
Distribuire
https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2021/02/I.26.0-coperta.jpg?fit=513%2C445&ssl=1https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2021/02/I.26.0-coperta.jpg?resize=150%2C150&ssl=1Raduistoria religiilorRelația dintre noțiunile de islam și islamism suscită dese dispute, deși în esență, islamul se referă la religia înființată de către profetul Mahomed acum 1400 de ani, în timp ce islamismul ar reprezenta ideologia acestei religii. Termenul de „islamism” a fost „inventat” de către Voltaire în secolul al XVIII-lea...Pentru cei care știu să gândească singuri

Niciun comentariu până acum

lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat:
Sari la bara de unelte