Istoria Islamului (32) – Islamul după ultimul Califat
Într-un fel, destrămarea Imperiului Otoman era posibil de prevăzut și, odată cu aceasta, era previzibil și sfârșitul Califatului. Colonialiștii europeni controlau practic toate zonele musulmane și nu exista pericolul apariției unui lider islamic, care să pretindă conducerea lumii musulmane. Odată cu abolirea Califatului Otoman, nu se preconiza apariția vreunui stat capabil să reînvie panislamismismul, care părea de domeniul trecutului.
Pe acest fundal, profitând mișcarea naționaliștilor arabi, care totuși înainte de izbucnirea primei conflagrații mondiale era în general una moderată, în efortul de a grăbi căderea Imperiului Otoman, englezii au alimentat aceste sentimente și au inițiat Revolta Arabă. Revolta a fost inițiată oficial la Mecca la 10 iunie 1916. Obiectivul naționalist arab a fost crearea unui un singur stat arab unic și independent care urma să se întindă de la Alep în Siria până la Aden în Yemen, și pe care britanicii promiseseră să-l recunoască. Armata arabă condusă de regele Hussein al Hejazului cu centrul la Mecca și de hașemiții iordanieni, cu sprijinul militar englez, a eliberat o mare parte a teritoriului arab, a cucerit Damascul și a întemeiat un stat vremelnic, sub conducerea lui Faisal, un fiu al lui Hussein.
Iluziile arabe privitoare la un mare stat arab, spre marea furie a naționaliștilor arabi, au fost însă spulberate imediat după terminarea războiului căci marile puteri, conform Acordului Sykes-Picot, își împărțiseră între ele, cu mult timp înainte, zona Orientului Apropiat. Înșelarea așteptărilor arabilor vor da naștere unei adversități față de occidentalii trădători…
O altă cauză a nașterii unei adversități a țărilor islamice față de Occident, a constituit-o colonialismul european.
În secolul al XIX-lea, colonizarea europeană a lumii musulmane a coincis cu cucerirea franceză a Algeriei (1830), căderea Imperiului Moghul în India (1857), incursiunile rusești în Caucaz (1828) și Asia Centrală (1830-1895) și a culminat în secolul al XX-lea, cu înfrângerea și dizolvarea Imperiului Otoman (1908-1922).
Prima reacție musulmană la colonizarea europeană a fost să se închidă în carapacea religiei. Lideri locali recunoscuți ai ulamei – elita islamică, sau liderii ordinelor religioase, au lansat apelul pentru jihad și au format coaliții tribale. Pentru unificarea triburilor a fost impusă Sharia, sfidând în acest fel legile dreptului statal.
Toate aceste mișcări au eșuat în cele din urmă în ciuda victorii locale spectaculoase precum Masacrul armatei lui Elphinstone în Afganistan în 1842 sau luarea Kharoumului în 1885.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, rezistența violentă a musulmanilor s-a diminuat și chiar a încetat în mare parte, mai ales în rândul elitei urbane, în special din Egipt, Iran și Turcia, care a susținut și practicat „occidentalizarea”. Totuși a fost o practică de fațadă căci forța religiei străbune s-a făcut mereu simțită și orice modernizare a fost privită cu suspiciune.
Din 1839, în Imperiul Otoman începuse o perioadă de reforme – Tanzimatul – și culminase cu adoptarea primei constituții – Kanûn-u Esâsî. Chiar dacă în cele din urmă instituțiile religioase islamice au avut câștig de cauză, sultanul-calif otoman Abdul Hamid II (1876-1909) a lansat un plan panislamist într-o încercare de a proteja Imperiul Otoman de atacul și dezmembrarea occidentală și de a zdrobi opoziția democratică de acasă.
El a trimis un emisar lui Jamāl al-Dīn al-Afghānī, în India evocând pasiunea religioasă și simpatia față de musulmanii indieni. Un mare număr de lideri religioși musulmani au început să lucreze pentru a consolida ideea necesități unui califat mondial și a lupta pentru acest deziderat. Maulana Mehmud Hasan a încercat să organizeze, cu sprijinul Imperiului Otoman, un război național de independență împotriva Rajului britanic.
În timpul Războiului de Independență al Turciei (1919–1923) se prevedea un viitor sumbru pentru Califat și în aceste condiții au fost puse, în India, Mișcării Khilafat, care a generat dezbateri și a înfierbântat întreaga lume musulmană. Totuși Khilafat nu a fost o mișcare religioasă, ci mai degrabă un gest de solidaritate cu colegii lor musulmani din Turcia. În urma desființării Califatului Otoman, și sub presiunea lumii musulmane, Mustafa Kemal Atatürk a oferit funcția de calif lui Ahmed Sharif as-Senussi, cu condiția ca acesta să își stabilească reședința în afara Turciei. Senussi a refuzat oferta și și-a confirmat sprijinul pentru Abdulmejid, califul proaspăt demis. Cel puțin treisprezece candidați diferiți au fost propuși pentru califat în anii următori, dar niciunul nu a reușit să obțină un consens pentru candidatura din întreaga lume islamică. Printre candidați se numărau Abdulmejid al II-lea, predecesorul său Mehmed al VI-lea , regele Hussein al Hejazului, regele Yusef al Marocului, prințul Amanullah Khan al Afganistanului, Imam Yahya al Yemenului și regele Fuad I al Egiptului. „Conferințe califale” nereușite au avut loc în Indonezia în 1924, în 1926 la Cairo și în 1931 la Ierusalim.
Odată cu eșecul lumii musulmane de a găsi un consens cu privire la numirea unui succesor, instituția califatului s-a prăbușit.
După abolirea Califatului otoman mulți musulmani au perceput că puterea politică a religiei lor era în retragere. De asemenea, exista îngrijorarea că ideile și influența occidentală se răspândesc în societățile musulmane. Acest lucru a dus la resentimente considerabile față de influența puterilor europene și la fondarea unor asociații care și-au făcut drept țel apărarea islamului. Una dintre primele asociații de acest gen a fost Frăția Musulmană creată în Egipt pe fondul unei puternice antipatii față de britanicii, care controlau țara.
Organizația a fost fondată în anul 1928 de către cărturarul islamist de orientare sunnită Hassan al-Banna și a început ca o mișcare panislamică cu dublu caracter: religios și social. A predicat islamul în Egipt dar a avut și multe inițiative caritabile care au propulsat-o în atenția publicului. În plus s-a implicat activ în reducerea analfabetismului, o activitate prin care și-a educat viitorii adepți. Ulterior a avansat în arena politică, urmărind să pună capăt controlului colonial britanic asupra Egiptului. Scopul auto-declarat al mișcării a fost înființarea unui stat guvernat de legea Șaria – sub sloganul: „Islamul este soluția”.
Grupul s-a răspândit în alte țări musulmane, unde au apărut filiale ale organizației, dar cea mai mare a rămas în Egipt, în ciuda unei succesiuni de represiuni guvernamentale, începând din 1948 până astăzi, cu acuzații de planificare de asasinărilor și comploturi.
În anii 1960, ideologia predominantă în lumea arabă a fost panarabismul, care a promovat religia islamică și a încurajat crearea de state care să adopte „socialismul arab”, bazate mai degrabă pe naționalismul arab decât pe islam. Cu toate acestea, guvernele bazate pe naționalismul arab s-au trezit în fața stagnării și dezordinii economice. Din ce în ce mai mult, granițele acestor state erau văzute drept creații coloniale artificiale – ceea ce și sunt, ele fiind literalmente desenate pe o hartă de puterile coloniale europene, fără a ține cont de populațiile și etniile care locuiau acele teritorii.
O comunitate islamică mondială este însă destul de dificil de realizat, din cauza unor viziuni diferite, care predomină astăzi în lumea musulmană privind credința islamică. În primul rând este tradiționalismul sunnit care acceptă comentariile tradiționale despre Coran, literatura Hadith și Sunna, urmând una dintre cele patru școli juridice clasice – Madh’hab, acceptând și sufismul. În acest ultimă categorie se încadrează școala Barelvi din Pakistan.
O altă viziune asupra islamului este cea a reformismului fundamentalist sau renașterea islamică, care critică tradiția scolastică islamică și practicile religioase populare, cum ar fi ziyaratul, adică pelerinajele la locurile sfinte, legate de diverse personaje venerate în Islam, sau practicarea diferitelor obiceiuri, percepute drept superstiții. Curent își propune să se revină la scripturile fondatoare ale Islamului și respectarea prescripțiilor acestora. Această mișcare a apărut și s-a dezvoltat ca răspuns la o amenințare de corupere a adevăratei credințe de către influențe religioase externe. La baza renașterii islamice stau mai vechile inițiative ale lui Șah Waliullah Dehlawi din India britanică și Abd-al-Wahhab, fondatorul wahabismului și cofondator al statului Saudit. Ele sunt continuate astăzi de mișcarea Salafistă, care propune întoarcerea la societatea religioasă a primelor trei generații de musulmani, școala Deobandi din India sau Tablighi Jamaat din Asia de Sud.
Un al treilea curent islamic este cel al Islamismului sau islamul politic, care propovăduiește o întoarcere la Șaria – legea islamică, cu un discurs în care se regăsesc termeni precum revoluția, ideologia, politica sau democrația, care sună progresist, în timp ce discursul despre jihad este estompat. În această categorie de mișcări se regăsesc astăzi: Jamaat-e-Islami din Pakistan, Frăția Musulmană, Revoluția Islamică Iraniană, partidul Masyumi, Organizația Națională a Malaezilor Unite, Partidul Islamic Pan-Malaezian sau Partidul Justiție și Dezvoltare din Turcia. Alături de aceste curente, apar și mișcările liberale din Islam care se declară în opoziție cu mișcările politice islamice, dar îmbrățișează adesea multe dintre elementele sale reformiste liberale anti-imperialiste și inspirate de Islam.
Diferitele puncte de vedere între mișcările, care se doresc a promova panislamismul, sunt adâncite și de tradiționala adversitate dintre cele două mai curente religioase islamice: sunnismul și șiismul.
Astăzi, există două cadre pentru coordonarea panislamică: Liga Mondială Musulmană, cu sediul în Mecca, fondată în 1962 și Organizația de Cooperare Islamică, fondată în anii 1969, cărora li se adaugă o serie de mișcări și organizații islamice regionale.
Episodul: 1 « 2 « 3 « 4 « 5 « 6 « 7 « 8 « 9 « 10 « 11 « 12 « 13 « 14 « 15 « 16 « 17 « 18 « 19 « 20 « 21 « 22 « 23 « 24 « 25 « 26 « 27 « 28 « 29 « 30 « 31 
32 
33 » 34 »35
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.