Istoria Islamului (31) – Sfârșitul califatului
La mijlocul secolului al XVI-lea, Selim al II-lea (1566-1574), fiul lui Suleiman Magnificul, al unsprezecelea sultan și al nouăzecelea calif, va prelua conducerea Imperiului Otoman, dar din acest moment imaginea sultanului războinic va dispărea. Treburile imperiului vor cădea în sarcina Marelui Vizir, a miniștrilor și generalilor săi.
Economia otomană se baza mai mult pe forța de muncă a robilor aduși din Rusia și nordul Africii. Fiecare al cincilea băiat al familiilor din teritoriile ocupate erau recrutați pentru a deveni administratori și soldați. Oamenii de rând erau lăsați în pace atâta timp cât se supuneau și își plăteau taxele. Nu au existat convertiri cu forța la Islam. În ceea ce privește comerțul, otomanii se bazau pe greci, armeni, venețieni și alți străini, ceea ce conferea Imperiului Otoman un caracter multinațional.
Următorii sultani au avut domnii lipsite de importanță, iar faptul că toate treburile erau conduse de funcționari numiți, a făcut să-și piardă interesul față de problemele statului iar califatul a intrat într-o perioadă de stagnare, presărată cu revolte și războaie fără prea mare importanță.
În aceasta perioadă, numeroși albanezi, bosniaci și bulgari s-au convertit la islam, o religie care le oferea mai multe posibilități de realizare.
După ce marele vizir Kara Mustafa Pașa a condus în cadrul „Marelui Război Turc” din 1683–1699, o ultimă încercare de cucerire a Vienei, otomanii au pierdut o serie de teritorii în Europa. Tot acum a început un lung șir de conflicte cu Imperiul Rus, un conflict care va apropia Imperiul Otoman de Occident.
Au apărut reforme educaționale și tehnologice, inclusiv înființarea de instituții de învățământ superior, cum ar fi Universitatea Tehnică din Istanbul. În 1734 a fost înființată o școală de artilerie pentru a transmite metode de artilerie în stil occidental, dar clerul islamic a obiectat cu succes în temeiul teodiciei – adică a voinței divine, dar ea a fost redeschisă în 1754 cu un statut semi-clandestin. În 1726, Ibrahim Müteferrika l-a convins pe Marele Vizir İbrahim Pașa, Marele Muftiu și clerul cu privire la eficiența tiparului, iar Müteferrika a primit ulterior permisiunea sultanului Ahmed al III-lea (1703-1730) de a publica cărți nereligioase, în ciuda opoziției unor caligrafi și lideri religioși. Presa Muteferrika și-a publicat prima carte în 1729 și, până în 1743, a publicat 17 lucrări în 23 de volume, fiecare având între 500 și 1.000 de exemplare.
Ibrahim Müteferrika a militat pentru modernizarea statului otoman, spunând printre altele: „De ce națiunile creștine, care erau atât de slabe în trecut comparativ cu națiunile musulmane, încep să domine atât de multe țări în timpurile moderne și chiar să învingă armatele otomane cândva victorioase?” … „Pentru că au legi și reguli inventate de rațiune.” (Baza rațională pentru politica națiunilor; 1731)
Selim al III-lea (1789–1807) a făcut primele încercări majore de modernizare a armatei, dar reformele sale au fost împiedicate de conducerea religioasă și de corpul ienicerilor, care s-au văzut lipsiți de o serie de privilegii și s-au revoltat, ucigându-l pe reformator. Succesorul său, Mahmud II a reprimat sângeros revolta și în 1826, a dizolvat corpul ienicerilor.
În 1839 a început o perioadă de reforme în Imperiul Otoman care a durat până în 1876, perioadă cunoscută sub numele de Tanzimat. În această perioadă s-au produs schimbări semnificative în armată, care au vizat în principal sistemul de recrutare, apoi au avut loc reforme ale sistemului bancar, înlocuirea legii religioase cu legea laică și a breslelor cu fabrici moderne.
Perioada reformistă a atins apogeul prin Constituție, numită Kanûn-u Esâsî. Prima eră constituțională a imperiului a fost de scurtă durată. Parlamentul a supraviețuit doar doi ani înainte ca sultanul să-l suspende.
Populația creștină a imperiului a început să depășească majoritatea musulmană. În 1861, existau 571 de școli primare și 94 de școli secundare pentru creștinii otomani, cu 140.000 de elevi în total, cifră care depășea cu mult numărul copiilor musulmani din școală, care erau în continuare împiedicați să ajungă în școli din cauza teologiei islamice. În plus, alfabetul arab aflat în uz, până în 1928, era inadecvat pentru a reproduce sunetele limbii turcești, ceea ce a constituit o dificultate în plus pentru copiii turci.
Războiul Crimeii (1853-1856) a fost momentul în care marile puteri occidentale au început să se implice activ în politica otomană. Războiul a provocat un exod al tătarilor din Crimeea, dintre care aproximativ 200.000 s-au mutat în Imperiul Otoman. Refugiații tătari au jucat un rol deosebit de notabil în încercarea de a moderniza educația otomană și în a promova mai întâi atât pan-turcismul, cât și un sentiment de naționalism turc.
Ruso-turc de război din 1877-1878, s-a încheiat cu o victorie decisivă pentru Rusia și a avut drept urmare pierderea controlului otoman asupra Peninsulei Balcanice.
În 1908 a izbucnit „Revoluția Junilor Turci”, care l-a forțat pe sultanul Abdul Hamid al II-lea să reinstitue Constituția din 1876.
Evenimentele internaționale de la începutul secolului XX: Războaiele balcanice, Primul Război Mondial, Revolta Arabă și conflictele interne, alimentate de forțele occidentale, au dus la destrămarea Imperiului Otoman. Împărțirea Imperiului Otoman a fost finalizată în termenii Tratatului de la Sèvres. Acest tratat, așa cum a fost conceput în conferința de la Londra, i-a permis sultanului să-și păstreze poziția și titlul. Pe acest fond a apărut o opoziție naționalistă turcă, care a dus la Războiul de Independență al Turciei (1919–1923) sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatürk și s-a finalizat, la 1 noiembrie 1922, cu separarea Califatului de Sultanat și desființarea acestuia din urmă. Ultimul sultan, Mehmed al VI-lea (1918–1922), a fost obligat să părăsească țara. Totuși, Adunarea Națională Turcă a fost dispusă să permită continuarea funcției de calif, care prin tradiție aparținea „Casei lui Osman” sultanul deținând în același timp și funcția de calif. În această situație inedită, la 19 noiembrie 1922, prințul moștenitor Abdulmejid a fost ales calif – lider religios și politic suprem al musulmanilor din întreaga lume.
Când Abdulmejid a fost declarat calif, Kemal a refuzat să permită să aibă loc ceremonia tradițională otomană, declarând direct: „Califul nu are putere sau poziție decât cu titlu nominal”, iar mai târziu îi transmitea noului calif: „Califatul, nu este altceva decât o relicvă istorică. Nu are nicio justificare pentru existență”.
La 29 octombrie 1923, Adunarea Națională a declarat Turcia republică și a proclamat Ankara noua sa capitală. După peste 600 de ani, Imperiul Otoman încetase oficial să mai existe.
La 3 martie 1924, din inițiativa lui Kemal Atatürk, Califatul Otoman a fost abolit iar Abdulmejid a fost destituit împreună cu Mustafa Sabri, ultimul Șeyh-ül Islām otoman – conducătorul suprem al Milletului islamic sunnit, echivalentul patriarhului creștin. Acesta din urmă a plecat în România, unde a publicat revista Yarın – „Mâine”, apoi a emigrat în Grecia unde a publicat un ziar anti-kemalist în care a atacat violent noul regim turc și pe fondatorul acestuia, Kemal Atatürk. La începutul anilor 1930 s-a stabilit în Egipt, unde a rămas până la moartea sa în 1954.
Astfel se încheia povestea Califatului islamic, a cărui bază o pusese profetul Mahomed cu 1600 de ani în urmă…
Episodul: 1 « 2 « 3 « 4 « 5 « 6 « 7 « 8 « 9 « 10 « 11 « 12 « 13 « 14 « 15 « 16 « 17 « 18 « 19 « 20 « 21 « 22 « 23 « 24 « 25 « 26 « 27 « 28 « 29 « 30 
31 
32 » 33 » 34 »35
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.