Istoria Islamului (30) – Imperiile islamice în secolele XVI – XVII
În secolele al XV-lea și al XVI-lea s-au format trei imperii musulmane majore care au dominat lumea: Imperiul Otoman din Orientul Mijlociu, Balcani și Africa de Nord; Imperiul Safavid în Marele Iran; și Imperiul Moghul din Asia de Sud.
Cele trei imperii s-au numărat printre cele mai puternice și mai stabile economii din perioada modernă timpurie, ducând la expansiunea comercială și la un patronaj mai mare al culturii, în timp ce instituțiile lor politice și juridice au fost consolidate cu un grad crescut de centralizare. Au suferit o creștere semnificativă a venitului pe cap de locuitor și a populației și un ritm susținut de inovație tehnologică.
Această asceniune spectaculoase pe plan militar, cu repercursiuni în toate domeniile vieții se datorează în mare parte descoperirii și mai ales exploatării prafului de pușcă și organizarea armatei pentru folosirea eficientă a armelor de foc.
Arme incendiare au fost folosite din timpuri vechi. Săgețile incendiare și ghivecele care conțin substanțe combustibile înconjurate de caltrops sau țepi, sau lansate de catapultă, au fost utilizate încă din secolul al IX-lea î.e.n. de către asirieni și au fost utilizate pe scară largă și în lumea greco-romană. Mai mult, Tucidide menționează că în asediul cetății Delium din 424 î.e.n. a fost folosit un tub lung pe roți care arunca flăcări folosind un burduf mare. Autorul roman Julius Africanus, scriind în secolul al III-lea e.n., înregistrează un amestec care se aprindea de la căldură, folosit în grenade sau atacuri nocturne. În războiul naval contra generalului rebel Vitalian, împăratul bizantin Anastasius I (491-518 ) a fost sfătuit de un filosof din Atena numit Proclus, să folosească sulful pentru a aprinde navele inamice.
Perfecționarea acestor arme a fost „Focul grecesc” pus la punct la Constantinopol și care a salvat orașul în asediile musulmanilor arabi din anii 674-678 și apoi din 717-718.
Această armă, într-un fel similară napalmului modern, a fost teribilă pentru vremea sa și a constituit pentru bizantini un secret de stat, un secret pierdut în momentul căderii Constantinopolului.
În acel moment însă, turcii otomani implementaseră în armată armele de foc, utilizând praful de pușcă, descoperit cu mai mult timp în urmă de chinezi, deși documente istorice spun despre folosirea în Siria secolului al XI-lea, a amestecurilor explozive cu salpetru purificat.
Imperiul Otoman a fost primul stat care a introdus în uz armele care foloseau praful de pușcă. Până în secolul al XIV-lea, otomanii adoptaseră artileria cu praf de pușcă, iar adoptarea acestor arme și reorganizarea armatei în acest sens, a fost atât de rapidă încât a precedat cu mult toți adversarii.
Ienicerii a fost un corp de infanterie, folosind arcuri și săgeți. În timpul domniei sultanului Mehmed al II-lea, aceștia au fost dotați cu arme de foc și au devenit prima forță de infanterie permanentă dotată cu arme de foc din lume.
Otomanii au avut artilerie cel puțin din timpul domniei lui Baiazid I și le-a folosit în asediile de la Constantinopol în 1399 și 1402, iar eficacitatea acestora s-a dovedit în asediul cu succes al Salonicului din 1430. Pentru asediul Constantinopolului în 1453, turcii au reușit să fabrice o serie de tunuri impresionante, care s-au dovedit decisive.
Vedeta asaltului capitalei bizantine a fost un tun de neimaginat la acea vreme, un tun care putea dărâma chiar „zidurile Babilonului însuși”, cum se lăudase proiectantul și executantul acestuia. Cel care afirmase acest lucru a fost transilvăneanul Orban, un inginer specialist în topirea metalelor, originar din Brașov. În 1452, cu un an înainte ca otomanii să atace orașul, el își oferise serviciile împăratului bizantin Constantin al XI-lea, dar a fost refuzat deoarece pretențiile financiare ale brașoveanului i s-au părut exagerate. În aceste condiții, Orban a părăsit apoi Constantinopolul și s-a prezentat în fața sultanului otoman Mehmed al II-lea, care se pregătea să asedieze orașul. Sultanul i-a acceptat oferta și i-a asigurat fondurile și materialele necesare. La Adrianopol, în numai trei luni, Orban a reușit să construiască arma gigantică, care a fost transportată la Constantinopol de de boi și a reușit să spargă zidurile cetății. În paralel, Orban a produs și alte tunuri mai mici folosite de forțele de asediu turcești.
Un alt tun celebru a fost „Pistolul Dardanelelor”, turnat din bronz, în 1464, de către turcul Munir Ali. Acest gigant cântărea 16,8 tone, avea o lungime de 5,18 m și era capabil să tragă cu proiectile de piatră cu diametrul de până la 0,63 metri având o greutate de peste 1.000 kilograme. Celebrul tun a rămas în serviciul forțelor armate turce mai mult de 340 de ani. În 1807, când a apărut o forță a Marinei Regale engleze, care a început „Operațiunea Dardanele”, acesta a fost folosit pentru apărarea strâmtorii…
În 1866, cu ocazia unei vizite de stat, sultanul Abdülâziz i l-a dăruit Regina Victoria și a devenit piesă de muzeu, aflându-se azi la Fort Nelson, Hampshire.
În Orientul Mijlociu, dinastia Safavizilor, de origine kurdă, cu centrul politic la Tabriz, în nord-vestul actualului Iran, a ajuns la putere în 1501. La origine Safavizii proveneau din Ordinul Safavid, fondat de kurdul mistic Safi-ad-din Ardabili (1252 –1334), o ramură șiită de orientare sufistă. Doctrina sufistă a fost influențată de mai vechile religii din zonă: budism, zoroastrism și hinduism și are la bază apropierea față de Dumnezeu prin cunoaștere mistică, iubire și asceză. Ea proclamă iubirea reciprocă dintre Dumnezeu și oameni, respingând, prin urmare, ideea inaccesibilității lui Dumnezeu.
Suveranii safavizi s-au declarat a fi „sayyid”, adică urmași direcți ai lui Mahomed, și în timp relativ scurt au pus stăpânire peste un teritoriu important, care făcuse parte din Califatul Abbasid, un teritoriu care fusese divizat în mai multe mici regate.
Safavizii vor intra însă repede în conflict cu Imperiul Otoman, a cărui dinastie sunnită, pentru a asigura securitatea regiunilor estice ale imperiului, a deportat o mare parte dintre credincioșii șiiți din Anatolia, în alte zone ale imperiului. Conflictul a culminat cu Bătălia de la Chaldiran din 1514, terminată cu victoria otomanilor. Această bătălie a avut o semnificație istorică importantă, căci a dus la convertirea obligatorie a populației sunnite din Imperiul Safavid la islamul șiit în varianta Isnașaristă, a „celor doisprezece imami sfinți”, iar pe de altă parte, a alimentat un lung „război sfânt” între cele două ramuri ale credinței islamice, cu dispute teritoriale în Anatolia de Est, Caucaz și Mesopotamia de Nord.
Fondat în anul 1526, Imperiul Moghul a fost o putere care a cuprins aproape întreg subcontinentul indian și regiuni întinse ale Afganistanului. În momentul de maximă dezvoltare, pe la anul 1700, populația imperiului este estimată între 110 și 130 de milioane de locuitori, cu un teritoriu de peste 5.000.000 km2.
Imperiul Mogul a fost fondat de către Babur, șeful unui trib din dinastia timuridă, care își pretindea o dublă descendență, din cei doi mari conducători mongoli: Genghis Khan și Timur Lenk.
Pe fondul disensiunilor din Sultanatul de la Delhi, Babur va da o lovitură mortală acestui stat preluând controlul asupra unei mari părți a acestuia. Nepotul său, Akbar cel Mare (1556-1605), a fost însă cel care a pus bazele întinsului Imperiu Mogul, învingând pe rând toate micile state din sudul Indiei.
Cu toate că împărații moghuli erau musulmani, Akbar a propus o religie sincretică, hindu-musulmană, numită Dīn-i Ilāhī, cu caracteristici puternice ale unui cult al conducătorilor. Religia propusă avea la bază elemente extrase în primul rând din islam, combinate cu cele hinduse, dar sunt prezente și idei din creștinism, jainism sau zoroastrism. În acest fel au fost atenuate divergențele religioase dintre supuși.
De fapt, conducătorii moghuli nu au încercat să intervină în societățile native ci mai degrabă cooptându-le și pacificându-le prin practici administrative conciliante, ceea ce a condus și la formarea unei elite sincretice.
În timpul lui Jahan Șah (1628-1658) autorul vestitului Taj Mahal, splendoarea curții a atins apogeul. Fiul său cel mai mic, Aurangzeb, profitând de o boală de care a suferit tatăl său, cu sprijinul ortodocșilor islamiști, a pus mâna pe tron. El va institui în imperiu islamismul și Șaria, prin compilarea Fatwa Alamgiri. În timpul domniei sale, din 1618 până în 1707, imperiul Moghul a devenit cea mai puternică economie din lume.
Moartea lui Aurangzeb, a marcat destrămarea Imperiului Moghul și sfârșitul Indiei medievale. Rând pe rând, o serie de conducători locali, alimentând conflicte religioase, și-au declarat independența, revigorând vechi religii zonale. Acest moment a marcat și începutul colonialismului european din India…
În 1810 puterea Indiei era eclipsată complet de dominația britanică materializată în Compania Indiilor de Est. Oficial însă, dinastia mogulă a dispărut abia în 1835. Ultimul împărat, Bahadur Shah al II-lea, a cărui stăpânire ajunsese să se limiteze doar la regiunea orașului Delhi, a fost luat prizonier și mai apoi exilat de britanici după izbucnirea revoltei indienilor din anul 1857.
Episodul: 1 « 2 « 3 « 4 « 5 « 6 « 7 « 8 « 9 « 10 « 11 « 12 « 13 « 14 « 15 « 16 « 17 « 18 « 19 « 20 « 21 « 22 « 23 « 24 « 25 « 26 « 27 « 28 « 29 
30 
31 » 32 » 33 » 34 »35
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.