Patria originală a turcilor a fost regiunea în Asia Centrală, între Munţii Ural şi Altai, Siberiei de Sud și Mongolia. De aici triburile turcice au migrat spre vest şi în secolulal X-lea, turcii Oghuz s-au aşezat la nord de Marea Caspică şi Marea Aral.

Turcii sunt menționați pentru prima dată în surse chineze din secolul al VI-lea, sub numele de „poporul Tiele”, o transcriere a entonimului Tegreg, care ar însemna „Oamenii căruțelor”. Tot în acele timpuri și tot în surse chineze, apare și etnonimul Türk sau Türküt iar primul stat care a inclus acest nume a fost Göktürks (sec.VI), Cuvântul „gök” care înseamnă „albastru”, dar în acest context, „gök” se referă la direcția „est”.

Migrația oghuză spre vest a început după anul 744, iar ei sunt consemnați în surse musulmane în secolul al IX-lea. În momentul în care turcii au ajuns în zona Mării Caspice, principala lor religie a fost tengrismul, văzută de mulți drept o religie cu caracter monoteist, centrate pe zeul cerului Tengri. În Irk Bitig, un manuscris din secolul al IX-lea despre ghicire, Tengri este menționat drept Türük Tängrisi – „Zeul turcilor”.

Tengri era zeul cerului, cel care controla sfera cerească și apare izbitor de similar cu zeul cerului indo-european, Dyeus, iar structura religiei proto-indo-europene reconstruite este mai apropiată de cea a primilor turci decât de religia oricărui popor din antichitatea estică sau apropiere mediteraneană.

Tengri nu a fost însă doar zeul turcilor. El a fost „Zeul” tuturor popoarelor din Asia Centrală și stepele eurasiatice. La fel ca și Dyeus, zeul euroasiatic se manifesta prin lumina zilei, adică prin Soare, iar principalul moment de comemorare și închinare, ca în cazul tuturor zeilor solari, era situat la solstițiul de iarnă. Cu această ocazie, oamenii stepelor alegeau un brad din pădure îl împodobeau cu panglici colorate și-i, sub conducerea șamanului, aduceau ofrande zeului. Obiceiul a fost dus de către triburile nomade și dus în toată zona asiatică. După trecerea la islam, turcii oghuzi au abandonat tengrismul, iar vechiul obicei a trecut în uitare. Alte populații turcice precum și fino-ugricii care au trăit mai izolat în zonele europene nordice, au continuat să practice străvechiul obicei. În Estonia și Letonia obiceiul este semnalat în documente din anii în 1441, 1442, 1510 și 1514. De aici germanii au preluat obiceiul născând în timp „Bradul de Crăciun” creștin…

În anii 700, turcii Oghuz s-au stabilit în zona dintre mările Caspică și Aral, în regiunea numită Transoxiana, plasată între râurile Amu Darya și Syr Darya. În timpul migrației turcii Oguz au intrat în contact cu musulmanii, iar mulți au adoptat treptat islamul. Cu toate acestea, au existat și alte grupuri de turci care și-au păstrat religia strămoșească sau aparțineau altor religii, inclusiv creștini, iudei, budiști, manichei și zoroastrieni.

În secolul al XI-lea, turcii Oghuz au adoptat scrierea arabă, înlocuind astfel vechiul alfabet turcesc – Orkhon.

Turcii Oghuz au fost o uniune de triburi. La un moment dat, nu se știe din ce motive, Seljuq, liderul tribului Kınık, a intrat în conflict cu yabghu – căpetenia uniunii de triburi Oghuz, și a imigrat împreună cu tribul său, estimat la circa 500 de persoane, în orașul Jand, situat pe malul stâng al Syr Darya, un important oraș de frontieră. Aici, în jurul anului 985, Seljuq s-a convertit la islamul sunnit. După acest moment, Seljuq a început treptat să se amestece în evenimente politice în Transoxiana și s-a lansat în expediții războinice mercenare, câștigându-și o oarecare faimă. Cum băiatul cel mare al lui Seljuq a murit, nepoții săi Tughrul (990-1063) și Chaghri (989-1060), au continuat politica bunicului și în urma amestecului continuu între micile regate din zonă, s-au trezit stăpâni peste Khurasan, teritoriu în care vor migra multe familii de turci oghuzi. Cei doi frați vor pune bazele Imperiului Seljuk.

Seljucizii își vor întinde stăpânirea printr-o cavalcadă de cuceriri.

După cucerirea  întregului teritoriu al Iranului actual, în 1048, turcii seljucizi comandați de Ibrahim Yinal, fratele sultanului Tughrul, au făcut prima lor incursiune în regiunea de frontieră bizantină obținând o zdrobitoare victorie împotriva bizantinilor în Bătălia de la Kapetrou. În 1055, Tughrul a cucerit Bagdadul și practic tot fostul Califat Abasid.

Din acest moment seljucizii își vor îndrepta atenția spre Imperiul Bizantin iar în 1064, Alp Arslan fiul lui Chaghri, a adăugat imperiului teritoriul Armeniei și Georgiei. În 1068 a început invadarea Imperiului Bizantin și, în urma Bătăliei de la Manzikert din 1071, rezistența bizantină în fața invaziei turcești din Anatolia, a fost neutralizată. Cucerirea Anatoliei de către turcii islamiști a fost unul dintre motivele primei cruciade (1095-1099). În 1092, la moartea sultanului Malik Șāh I, fiul lui Alp Arslan, Imperiul Seljucid a fost împărţit între cei patru fii ai săi. În Anatolia, succesor a fost Kilij Arslan I, care a fondat „Sultanatul Rûm”, cu capitala la Iznik şi apoi la Konya. Termenul „Rûm” vine din cuvântul arab prin care era desemnat Imperiul Roman. Turcii şi-au numit astfel sultanatul deoarece considerau că era întemeiat pe vechiul teritoriul roman.

Sultanatul Rûm a atins apogeul puterii sale la sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea, după ce a absorbit micile state turcești: al Danișmendizilor, al lui Mengüjek, al Saltukizilor și Artuqid, apoi reușind să cucerească porturi bizantine cheie pe coastele Mediteranei și Mării Negre. În est, sultanatul a ajuns la lacul Van. În teritoriile creștine ocupate, turcii vor impune jizya – taxa pentru credință, astfel că mulți creștini vor îmbrățișa cu drag islamul…

În 1243, armatele seljucide vor fi învinse de către hoardele mongole în Bătălia de la Köse Dağ, iar turcii seljucizi au fost nevoiți să jure credință mongolilor. Pentru restul secolului al XIII-lea, seljucii divizați în mai multe principate sau emirate, numite „beylik” au acționat ca vasali ai Ilhanatului.

Ca succesori ai dinastiei Seljuk, conducătorii Sultanatului Rum au promovat politica, religia și cultura perso-islamică, astfel că arta, arhitectura și literatura persană au pătruns în Asia Mică.

Născut din părinți persani, în Sultanatul Rum a trăit celebrul poet, jurist, savant islamic, teolog și sufist mistic Rumi, care și-a luat numele tocmai de la acest sultanat. El a murit în 1273 și a fost înmormântat la Konya iar altarul său a devenit un loc de pelerinaj. La moartea sa, adepții săi și fiul său Sultan Walad au fondat Ordinul Mevlevi, cunoscut și sub numele de „Ordinul Dervișilor Rotitori”, renumit pentru dansul sufist cunoscut sub numele ceremonia Sama.

Treptat, micile emirate turcești, în care se divizase Sultanatul Rum, s-au distanțat de mongolii din Ilhanat, devenind din ce în ce mai independente. În 1299, Osman I din tribul Kayı, conducătorul beylikului din jurul orașului Sögüt, și-a declarat independența. Primul eveniment databil din viața lui Osman este Bătălia de la Bapheus din 1301 în care a învins o forță bizantină trimisă să-l contracareze. Osman a încercat să-și crească teritoriul în detrimentul bizantinilor, evitând în același timp conflictul cu vecinii săi turci mai puternici. Osman s-a bazat nu numai pe forță, ci și pe viclenie… Aceste cuceriri au fost realizate împotriva unor nobili bizantini locali, dintre care unii au fost învinși în luptă, alții fiind absorbiți pașnic prin contracte de cumpărare sau contracte de căsătorie. Primul oraș notabil cucerit, între 1301 și 1303, a fost Eskişehirul.

Osman a avut o relație strânsă cu un lider religios local al dervișilor pe nume Edebali, cu a cărui fiică s-a și căsătorit. Peste ani, a apărut o legendă, conform căreia, în casa acestui derviș, Osman a avut un vis profetic, care apare relatat în cronica lui Așıkpașazade de la sfârșitul secolului al XV-lea și a fost interpretat de derviș astfel: „Osman, fiul meu, felicitări, pentru că Dumnezeu ți-a dat funcția imperială ție și descendenților tăi, iar fiica mea Malhun îți va fi soție”. Visul apare și în Scrisoarea a III-a a lui Mihai Eminescu:

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,

Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,

La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;

…………………………………………………………………………

Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,

Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,

Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;

Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde

Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;

Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,

Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;

Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână –

Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână….”.

Visul a devenit un mit fundamental pentru imperiu, impregnând Casa lui Osman cu autoritatea dată de Dumnezeu asupra pământului și oferind publicului său din secolul al XV-lea o explicație pentru succesul otoman.

Istoriografia otomană îl descrie pe Osman ca pe o persoană semi-divină, pentru otomani jucând același rol precum a fost Romulus pentru romani.

Sabia lui Osman, care se păstrează în Trezoreria Imperială a Palatului Topkapı, a devenit o relicvă sfântă pentru turcii otomani și a fost folosită de-a lungul timpului pentru ceremonia de încoronare a sultanilor, care se desfășura în Moscheea sultanului Eyüp din Constantinopol.

Orhan Gazi (1326–1359), fiul lui Osman, și-a luat titlul de sultan, a stabilit capitala la Bursa apoi a pornit să cucerească Anatolia Orientală. În 1354 a câștigat controlul asupra peninsulei Gallipoli, pe care a folosit-o ulterior ca un cap de pod pentru cucerirea Peninsulei Balcanice.

Episodul1 « 2 « 3 « 4 « 5 « 6 « 7 « 8 « 9 « 10 « 11 « 12 « 13 « 14 « 15 « 16 « 17 « 18 « 19 « 20 « 21 « 22 « 23 « 24 « 25 « 26 « 27  28  29 » 30 » 31 » 32 » 33 » 34 » 35

Facebook Comentariu
Distribuire
https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2021/01/I.20.0-coperta.jpg?fit=477%2C399&ssl=1https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2021/01/I.20.0-coperta.jpg?resize=150%2C150&ssl=1Raduistoria religiilorPatria originală a turcilor a fost regiunea în Asia Centrală, între Munţii Ural şi Altai, Siberiei de Sud și Mongolia. De aici triburile turcice au migrat spre vest şi în secolulal X-lea, turcii Oghuz s-au aşezat la nord de Marea Caspică şi Marea Aral. Turcii sunt menționați pentru prima dată...Pentru cei care știu să gândească singuri