Cuvântul creator
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu… Toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.” (Ioan; 1:1-3).
În cărţile biblice sapienţiale, Cuvântul divin tradus prin Înţelepciune, este un subiect central. În Proverbe se spune: „Domnul mă avea la începutul căilor Lui. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. […] Când El a pregătit cerurile,[…] când a pus temelie pământului, atunci eu eram maestrul Lui, la lucru lângă El…” (Proverbe; 8:22-31). De fapt întreaga creaţie biblică prezentată în Geneză este realizată prin Cuvânt: „Şi Dumnezeu a zis”…
Cuvântul creator, pe care îl întâlnim în filozofia greacă sub numele de Logos, este un concept mai vechi care vine din mitologia egipteană unde a fost întruchipat de către zeul Hu.
Zeul Hu este puţin invocat astăzi dar în vechime a fost unul dintre zeii importanţi. Hu personifica autoritatea glasului, a reprezentat puterea cuvântului rostit. El este menționat încă din Textele Piramidelor (c.2400 – 2300 î.e.n.) ca însoțitor al faraonului decedat, împreună cu Sia şi Thoth. Dacă Hu reprezenta puterea cuvântului, Sia a fost personificarea cunoaşterii divine, înţelepciunea zeului creator. O legendă spune că Hu şi Sia au fost creaţi de către Atum sângele său vărsat în timp ce își tăia propriul penis, o posibilă referire la circumcizie.
În Regatul Mijlociu (2050 – 1710 î.e.n.) Hu și Sia apar asociaţi cu zeul Ptah cel care, asemeni lui Yahweh, a creat universul prin puterea cuvântului său.
Alături de Hu şi Sia, drept însoţitor al zeului solar în barca cerească pe drumul acestuia în lumea interlopă, apare şi Heke – personificare a puterii divine. Cei trei erau percepuţi ca puteri ale zeului creator şi nu aveau un cult propriu.
În Noul Regat, Hu, Sia şi Heke apar drept membri ai celor paisprezece puteri creative ale lui Amun-Ra, dar în Egiptul ptolemaic, Hu se contopise cu zeul aerului Shu şi astfel el va dispare ca persoană din mitologie, dar va rămâne sub forma „Cuvântului creator” al divinităţii supreme, ba chiar definind-o pe aceasta.
În sufism, Hu sau Huwa este folosit ca un nume al lui Dumnezeu. Allah Hu înseamnă „Dumnezeu, doar El!”.
În arabă Hu apare ca întărire a numelui zeului suprem de forma „Allah însuşi”. Hu se găsește, de asemenea, în versiunea crezului islamic lā ilāha illā Hu(wa) care înseamnă „Nu există niciun zeu decât El”.
Este de reţinut că în cazul în care numele zeului islamic Allah se găseşte în mijlocul unei propoziţii el se pronunţă Allahu…
Numele dumnezeului Allah a fost folosit de către arabi cu mult înainte de apariţia islamismului, el apărând pe inscripții pre-islamice atât păgâne cât și creștine. Uşor modificat, numele zeului arab se regăseşte la mai multe popoare semite, inclusiv la sirieni şi evrei. În aramaică întâlnim forma Elah, care devine ʼĔlāhā în biblia aramaică şi apoi ʼAlâhâ în biserica creştină de rit asirian, în timp ce în Vechiul Testament apare sub forma Elohim sau la singular Eloah.
Acest nume pentru zeul suprem arab derivă din cuvântul proto-semit „il, ila” – zeu, care la care a dat apoi numele zeului suprem El la câteva popoare semite, inclusiv forma Elah, nume folosit pentru a-l desemna pe Yahweh şi care este des folosit în Vechiul Testament.
Numele de Allah a apărut printr-o contracţie a formulei „Al ila(h)” unde „al” este un prenume de reverenţă specific arab, iar „il, ila” înseamnă „zeu”. „H”-ul final este mai greu de explicat. Sunt două variante. Prima ar fi o contracţie a formulei „al il yah”, în care „yah” este cuvântul proto-hittit pentru „cer”, caz în care numele dumnezeului arab „Al(i)l(y)ah” ar avea sensul de „Zeul cerului”. A doua variantă presupune o contracţie a formulei „al ila hu”, adică „Al(i)lahu”, forma întâlnită în interiorul propoziţiilor, cu sensul de „Cuvântul zeului”. Aceast ultim înţeles ar putea să fie susţinut şi de numele zeului suprem al evreilor, dumnezeul biblic…
Din cauza faptului că ăn vechile scrieri nu se figurau vocalele, numele zeului biblic apare scris sub forma YHWH, nume dezvăluit lui Moise în timpul când acesta se găsea în Madian. Deşi s-au propus mai multe forme de pronunţie, cercetătorii biblici pledează pentru forma „Yahweh”. De fapt şi primii scriitori creştini, precum Clement al Alexandriei în secolul al II-lea, au susţinut aceiaşi formă de pronunţie.
Câteva nume biblice, care au la bază numele dumnezeului evreu: Iosua (Yehôšua), Iuda (Yehudah), adică „Laudă lui Yahu”, Isaia (Yeshayahu), adică „Yahu e mântuirea”, Iisus (Yehôšua), pot aduce o lămurire suplimentară. În toate acestea, dar şi în altele, numelele zeului apare de forma prescurtată: YA–HU, YE–HU sau YA-HÔ.
Conform povestirii biblice, Moise se refugiase în Madian, o „țară” din deşertul Peninsulei Arabice. Aici eroul bibilc s-a căsătorit cu fiica preotului Ietro, cea cu care a avut doi fii: pe Gherşom şi Elizer. Prin tradiţie, căsătoria cu fiica preotului Madianului a făcut din Moise un preot al zeului din Madian. În aceste condiţii Moise îşi va cunoaşte zeul… Este zeul socrului său, zeul din Madian! Care este acest zeu? Probabil este vechiul zeu arab „Yahu”.
Numele zeului în forma ebraică consacrată aduce o clarificare în plus, căci dacă „yah” semnifică „cer”, partea a doua a numelui, prin „weh, wah” sugerează „suflul divin” aşa cum apare în sanscrită. Chiar în arabă, „wăhy” are sensul de „gest, semn făcut în grabă, vorbă rostită în şoaptă, inspiraţie”, iar în Coran, cuvântul „wăhy”, folosit de către Allah, are sensul de „cuvântul” sau „vorbele” lui Allah, revelaţia transmisă lui Muhammad.
În această idee tetragrama sacră YHWH ar reproduce numele „Yah Wah(y)” adică „Glasul Cerului”, iar ipoteza poate fi susţinută chiar de fragmentul biblic intitulat „Trompetele de argint” (Numeri;10:1-10). Sunetul de trompetă este prezentat drept vocea Domnului. De fapt, la origine zeul ebraic a fost un zeu tribal al furtunii, care se manifesta prin fulger şi tunet.
Dacă zeul egiptean Hu pare să le fi împrumutat zeilor semiţi: YaHu-WaHu şi AlYah-Hu, puterea „cuvântului creator”, în religia indiană, „cuvântul creator” se regăseşte în invocarea sacră „Om mani padme hum” sau în varianta tibetană „Om mani peme hung”, o mantră considerată ca o formă condensată a tuturor învățăturilor budiste. Mantra este compusă de fapt din şase silabe, dar „ma-ni” are înţelesul de „bijuterie“ sau „șirag de mărgele“ iar „pad-me” pe cel de „floare de lotus“. Prima şi ultima silabă sunt intraductibile, dar sunt recunoscute drept sunete divine.
Înţelesurile mantrei şi sensul ei iniţial sunt destul de disputate, chiar şi în ceea ce priveşte „bijuteria, floare de lotus”, un simbol prezent în întreaga religie indiană, lotusul semnificând puritatea, datorită capacității sale de a se ridica curat din noroi. Pentru silaba „hūṃ” nu există o explicaţie sau „traducere”, ci există doar convingerea că această silabă sacră ar reprezenta o cale spre iluminare şi previne reîncarnarea sufletului în „Naraka” – iadul budhist. Este un fel de „Amin” sau „Amen”, o invocare a zeului…
Silaba „Oṃ” sau „Auṃ” care este menționată pentru prima dată în Upanişade, texte antice sanscrite, parte a Vedelor, cele mai vechi scripturi ale hinduismului. În Aitareya Brăhmana – o veche colecție de imnuri sacre compuse în prima jumătate a mileniului I î.e.n., se sugerează că cele trei componente fonetice ale silabei Om (pronunțat AUM ) corespund celor trei etape ale creației cosmice, iar când acesta este citit sau a spus, ea celebrează puterile creatoare ale universului. Upanişadele dau silabei OM multiple semnificaţii: sunetul sacru, cântecul universului, infinitul, adevărul, realitatea finală, esența cea mai fină, cauza Universului, esența vieţii, vehiculul cunoașterii cele mai profunde și al autocunoașterii.
În hinduism, „Om” este considerat o mantră a lui Brahman, este sunetul primordial și se numește „Shabda-Brahman”, practic îl reprezintă pe Brahman sub formă de cuvânt, la fel cum zeul Hu reprezintă „Cuvântul” zeului creator Atum sau Path.
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.