Vinul, Misterele Dionisiace şi Iisus
Misterele Dionysiace au apărut în vremuri greu de stabilit, iniţial ca o sărbătoare de primăvară, dar vor evolua în timp ajungând să fie puse în legătură cu secretele „vieţii de apoi”. Din ele se vor naşte Misterele Eleusine, Misterele Orphice, Gnosticismul, apoi vor influenţa puternic şi Creştinismul primar.
Serbările date în cinstea lui Dionysus „dionysia” sau „bacchanalia”, erau foarte populare în toată lumea elenistică, care nu cuprindea numai Grecia ci se întindea până în India, Egipt şi lumea romană.
În Atena şi Attica din perioada clasică, principalele festivităţi legate de zeul Dionysus aveau loc în luna Elaphebolion, adică în jur echinoţiului de primăvară şi au evoluat într-un mare festival de teatru, de muzică şi poezie, precum şi un carnaval urban sau „komos”. Treptat serbările s-au multiplicat iar calendarul acestora a variat în timp.
În luna februarie se sărbătoreau în Atena „Anthesteriile”, care durau trei zile şi marcau atăt fermentarea vinului nou cât şi deschiderea sezonului de navigaţie. Într-o „Nuntă Sfântă” acea „Hieros Gamos”, soţia lui arhon basileus se dăruia zeului, care era sărbătorit ca Anthios „Zeul Florilor”. Anthesteriile se ţineau cu ocazia întoarcerii zeului din Infern şi aveau funcţia de a alunga spiritele morţilor din cetate. Leneele din decembrie şi ianuarie erau caracterizate de reprezentaţii teatrale de tip cultic, asemenea micilor şi marilor Dionisii, care erau influenţate probabil de orfism. Atunci zeul era sărbătorit sub numele de Bromius „Asurzitorul”, cu cântece şi dansuri care adesea primeau un caracter orgiastic.
La Roma, acolo unde Dionysus era cunoscut sub numele de Bacchus, festivităţile au primit numele de „Bacchanalia” şi au îmbrăcat iniţial o formă de „mistere” cu ritualuri secrete, la care participau doar femei. Ritualurile se desfăşurau în crângul Simila de lângă colina Aventine, pe data de 16 şi 17 martie. Ulterior la aceste ritualuri au fost admişi şi bărbaţii. Manifestările de la Roma, sub influenţa vinului consumat, se transformau în cele din urmă în adevărate orgii sau cel puţin de aşa ceva vor fi acuzate şi apoi suprimate.
Este evident faptul că Misterele Dionysiace sunt legate de un „ritual al vinului şi al viţei de vie” inflenţat de procesul de obţinere a băuturii ceremoniale.
În procesul de obţinere a vinului, sunt câteva momente importante, care coincid în timp cu momentele unor „sărbători dionysiace”, preluate apoi de calendarul sărbătorilor creştine.
Dionysus a fost uneori asimilat cu zeul Apollo… Acest fapt se datorează nu numai construcţiei eclectice a „zeului vinului” ci şi pentru că Dionysus patrona Oracolul din Delphi timp de trei luni, perioadă în care Apollo, zeul titular, pleca în tradiţionala sa vizită în „Ţara Hyperboreenilor”, în întunecatul nord… Momentul la care Dionysus sosea la Delphi era cel marcat de creştera Pleiadelor, adică pe la sfârşitul lunii octombrie şi începutul lunii noiembrie. La acestă dată avea loc şi o primă festivitate dedicată culegerii strugurilor şi a primului must. Era momentul iniţierii în misterele dionysiace printr-un ritual amintit sub numele de „Dansul Stelelor de Foc” dar mai puţin cunoscut sub acest nume, căci se suprapunea peste sărbătoarea Anului Nou la celţi, al cărei conţinut a fost preluat şi prelungit în creştinism sub numele de „Ziua tuturor sufletelor”, transformată apoi în „Ziua tuturor sfinţilor”.
În timp ce atenienii au ajuns să îl sărbătorească pe Dionysus prin festivaluri la date diferite, inclusiv în cele din timpul misterelor eleusine, o tradiţie mai veche prezenta un ciclu de doi ani al sărbătorior lui Dionysus. În acest caz pentru un an se consemna moartea şi lipsa lui Dionysus şi era marcat de aspectul lui Dionysus Chthonios, Domnul al Lumii subpământene. Acest prim an era urmat de un al doilea an, în care era sărbătorită învierea sa ca Dionysus Bacchos, fiind sărbătorit astfel prin Tristeria şi alte festivităţi, momente marcate de răsăritul lui Sirius.
Un al doilea moment important în calendarul sărbătorilor dedicate lui Dionysus a fost cel de „limpezire a vinului”, care se înregistrează după primul val de frig de după solstiţiul de iarnă. Astăzi, acest frig este cunoscut drept „Gerul Bobotezei”, adică în noaptea de 6 spre 7 ianuarie. Un mit dionysiac prezintă acest moment drept „transformarea apei în vin” de către Dionysus şi a fost pus în scenă într-o serie de temple dedicate lui Dionysus.
La Elis, în timpul serbării „Thyeia”, un festival al lui Dionysus, trei vase erau plasate de preoţi într-o cameră sigilată pentru ca a doua zi, ele să fie găsite, în mod miraculos, umplute cu vin. La Andros şi Teos, apa care curgea primăvara în templul lui Dionysus se schimba în vin pe pe timpul zilelor de sărbătoare, din datele de 5 şi 6 ianuarie. Aceste minuni au fost transferate în biografia lui Iisus sub forma episodului cunoscut drept „Nunta din Cana”. În calendarul creştin, data „Nunţii din Cana” este plasată la 6 ianuarie şi poate nu este lipsit de interes că aceasta a fost prima minune înfăptuită de către Iisus…
Transformarea apei în vin era o „minune” dionysiacă pe care Iisus a fost obligat să o îndeplinească, într-o „întrecere” similară celei desfăşurate între Moise şi magii faraonului. „Aaron şi-a aruncat toiagul… şi toiagul a devenit şarpe… vrăjitorii şi magii Egiptului au făcut şi ei la fel… dar toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele lor.” (Exodul; 7:10-13). Cum la Elis, Dionysus transforma trei vase cu apă în vin, la Cana, Iisus a transformat… şase!
În mod cert, Iisus era superior lui Dionysus. „Şi acolo erau şase vase de piatră pentru apă… Iisus le-a zis: Umpleţi vasele cu apă!… Mai-marele mesei, a gustat apa devenită vin…” (Ioan; 2:6-9). Prin această prismă trebuie înţeleasă afirmaţia lui Iisus: „Eu sunt viţa cea adevărată”, nu Dionysus!
Martin Hengel, un svant german care şi-a axat studiile pe istoria Palestinei, în perioada de timp cuprinsă între anii 200 î.e.n şi 200 e.n., perioadă cheie în naşterea mitului creştin şi a creştinismului, afirma că: „Dionysus a fost acasă în Palestina pentru o lungă perioadă de timp”.
Această constatare explică motivul pentru care biografii lui Iisus s-au străduit să includă în biografia zeului creştin o serie episoade care vor să dovedească superioritatea acestuia faţă de Dionysus, chiar dacă la începuturile creştinismului, propovăduitorii acestuia s-a străduit doar să echivaleze zeul creştin cu cei existenţi, atât prin iconografie cât şi teologic.
Martirul Iustinian, unul din primii părinţi ai Bisericii creştine, le explica grecilor, pe la mijlocul secolului al II-lea: „Spunând că acel Cuvânt… a fost născut fără a avea loc o uniune sexuală, asemenea lui Isus Hristos învăţătorul nostru… nu introducem nimic nou dincolo de cei pe care îi numiţi fii ai lui Zeus”. La fel, calendarul festivalurilor dedicate lui Dionysus sau al altor zeităţi, a fost preluat de calendarul creştin iar la datele respective au fost instituite sărbători creştine.
Acest mecanism a dat roade şi a fost cultivat în continuare. Într-o corespondenţă aflată în arhivele Vaticanului sunt reţinute indicaţiile date predicatorilor din teritoriile păgâne conform cărora, templele nu trebuiesc distruse ci trebuie transformate în lăcaşuri creştine de cult, iar zeii păgâni să fie transformaţi în sfinţi creştini.
Cam în aceiaşi vreme în care se năştea creştinismul, un alt zeu şi-a făcut loc în panteonul divin şi s-a impus pentru un timp prin sincretism cu Dionysus. Este vorba despre Antinous, amantul împăratului Hadrian, mort în anul 130 e.n. în condiţii misterioase în timpul unei croaziere pe Nil şi zeificat ulterior. El a fost venerat în tot Imperiul, uneori ca zeu și alteori doar ca erou. Pentru a-i se justifica esenţa divină, noului zeu i-au fost atribuite atât însemne ale lui Dionysus cât şi cele ale lui Ra.
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.