Vinul sacru
Vinul şi viţa de vie apare ca un laitmotiv în Vechiul Testament. După potop, primul lucru pe care în face Noe, este să sădească o vie şi din prima recoltă să producă vinul unei beţii cu urmări biblice… „Şi Noe a început să fie lucrător de pământ şi a sădit o vie. A băut vin, s-a îmbătat şi s-a dezgolit în mijlocul cortului său.” (Geneza; 9:20-21). Episodul este hazliu la prima vedere, dar în cazul acesta plantarea viei simbolizează un nou început al lumii.
Motivul viţei de vie şi a vinului apar apoi constant şi cu diferite simbolistici: „Şi Domnul a vorbit lui Moise, spunând: Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le: Când un bărbat sau o femeie face un jurământ deosebit, un jurământ de nazireat, pentru a se dedica Domnului, ei trebuie să se abţină de la vin şi băutură tare; să nu bea nici oţet făcut din vin, să nu bea nici o băutură făcută din struguri, nici să nu mănânce struguri proaspeţi sau uscaţi. În toate zilele sale de nazireat să nu mănânce nimic care vine din viţă, nici măcar sâmburi sau pieliţa strugurelui.” (Numeri;6:1-4). Acelaşi motiv este utilizat şi pentru blamarea adversarilor religioşi: „Căci stânca lor nu este ca stânca noastră… Ci viţa lor este din via Sodomei şi din ţinutul Gomorei; Strugurii lor sunt struguri orăviţi, ciorchinii lor sunt amari; vinul lor este venin de şerpi, este otravă cumplită de viperă.” (Deut.32:31-33) sau „Dumnezeii aceia … care beau vinul jertfelor lor de băutură…” (Deut. 32;38).
În viziunea lui Isaia (5:1-7), viţa de vie este însuşi Israel, iar Mishnah – prima culegere scrisă a tradiţiilor orale evreieşti, afirmă că arborele vieţii era o viţă de vie…
Noul Testament prelungeşte motivul viţei de vie şi al vinului din Vechiul Testament Iisus afirmând că „Eu sunt adevărata viţă” sau „Eu sunt viţa, voi mlădiţele.” (Ioan;15:1-5) şi astfel se substituie lui Israel, iar sângele său devine „vinul Noului Legământ” (Matei 26:27-29).
Asocierea lui Iisus cu viţa de vie şi mai ales cu vinul are însă cauze mai profude, legate de afirmarea sa între divinităţile vremii.
Pentru popoarele din Orient şi din zona mediteraneană vinul era o băutură considerată un apanaj al zeilor iar pentru iniţiaţi reprezenta licoarea cunoașterii secrete. Nu întîmplător Melchisedec, misteriosul rege-preot al Ierusalimului – „preotul Dumnezeului celui Preaînalt”, l-a întâmpinat pe Avraam cu pâine și vin, zicându-i: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului.” (Geneza;14:18-20).
Cercetătorii presupun că viţa de vie cultivată a apărut în jurul anilor 7000 î.e.n. în zona Caucazului şi în lumea semită. Arheologii au descoperit mici grămezi de sâmburi de struguri, datate din jurul anului 6000 î.e.n., în aşezările umane de la Catal Hüyük, în zona Damascului, la Byblos în Liban şi în Iordania. Este de presupus că aceşti sâmburi au rămas de la facerea vinului. De aici cultivarea viţei de vie şi implicit producerea vinului s-a răspândit în Egipt, în Grecia și în insulele Mării Egee, apoi în Italia şi Spania.
Există dovezi că în Egipt vinul apăruse în anii 3300 î.e.n., probabil importat din Palestina, dar în mormântul faraonului Paheri (c.1500 î.e.n.) apare o frescă care ilustrează producerea vinului pentru faraon.
Numele băuturii provine din semitul „wainu” şi tot în zona semită este semnalată şi prima divinitate a vinului şi a berii, zeiţa Siduri, care în hurrită însemnă „femeie tânără”, posibil un epitet al mai vechii zeiţe sumeriene Inanna. Zeiţa apare în Poemul lui Ghilgamesh când, în căutarea nemuririi, eroul întâlneşte în grădina zeilor pe „femeia viței de vie, dibace în facerea vinului, Siduri, care ședea la marginea mării cu un vas de aur și cu pocale de aur, primite în dar de la zei”.
Zeiţa mesopotamiană nu era doar o divinitate a vinului ci şi a veseliei și a înțelepciunii, căci vinul era considerat, mai înainte de orice, o băutură menită să-l unească pe om cu divinitatea, o poțiune a inițierii și a cunoașterii, a vieţii, a vindecării și a salvării. Popoarele vinului credeau că vița de vie și rodul ei: mustul și vinul sunt o întruchipare a vieții. Semnul sumerian pentru cuvântul viață este o frunză de viță de vie. (De aici poate frunza de vie a Evei în Eden…).
Esenţa sacră a vinului a intrat şi în plan filozofic. Herodot şi Platon spun că el are în alcătuire două elemente: focul şi apa. Diodor din Sicilia relevă asemănările dintre divinitatea vinului la greci şi zeul egiptean Osiris. Patriarhii creştini apropie vinul de Iisus spunând că strugurii sunt zdrobiţi, distruşi prin tescuire dar apoi prin fermentaţie, capătă o nouă existenţă sub forma vinului. Strugurii se transformă în vin, aşa cum se preschimbă carnea în duh…
Până la Iisus şi apoi contemporan cu acesta, un alt zeu a guvernat vinul sacru. Este vorba despre Dionysus sau Bacchus la romani.
Dionysus, în forma în care îl cunoaştem astăzi, apare în mitologia greacă drept zeu al recoltei de struguri, vinificației și vinului, a fertilității, a nebuniei rituale, a extazului religios și a teatrului. Multă vreme s-a considerat că Dionysus a fost preluat de mitologia greacă în timpuri mai recente, dar primele forme ale acestui cult sunt semnalate în Creta minoică între anii 3.000 şi 1.600 î.e.n. Mai apoi zeul este consemnat în civilizaţia miceniană unde numele său, sub forma „DI-WO-NU-SO-JO”, apare pe o tabletă scrisă cu caractere din alfabetul linear B, datată în anul 1.200 î.e.n.
Vinul, precum și vița de vie și strugurii care îl produc, au fost văzuți ca nu numai un dar al zeului, ci o încarnare simbolică a acestuia pe pământ. Astfel Dionysus a căpătat atributul de zeu al renaşterii şi al învierii, elaborându-se şi legenda corespunzătoare conform căreia, Dionysus era fiul lui Zeus cu muritoarea Semele. Semele va muri din cauza geloasei Hera dar Zeus a reuşit totuşi să-şi salveze copilul încă nenăscut şi l-a cusut în propria lui coapsă până la naşterea sa pământească. Astfel Dionysus este cunoscut drept zeul „care s-a născut de două ori”. Apoi copilul va fi ascuns până la maturitate în casa regelui Athamas, la Nysa, care după Herodot se găsea „în Etiopia, dincolo de Egipt” (Herodot; Istorii 2:146) . Conform legendelor, Dionysus şi-a propagat el însuşi cultul, ducându-l din Tracia în întreaga lume, ajungând în Egipt şi în India, de unde a căpătat înţelepciune. În final zeul a coborât în Infern ca să-şi salveze mama iar Hades s-a lăsat înduplecat, astfel încât Dionysus a putut să o aducă pe Semele alături de zeii din Olimp.
Din scurta biografie a zeului Dionysus, apar deja o serie de paralele cu Iisus: fiu al zeului suprem cu o muritoare, salvarea pruncului, propagarea personală a învăţăturilor, călătoria şi iniţierea în Egipt (în unele scrieri creştine, pentru Iisus se aminteşte şi India), coborârea în Iad sau „mormânt”, întoarcerea/intrarea triumfală, şi mai lămureşte atât de discutatele „femei însoţitoare” ale lui Iisus, căci alaiul lui Dionysus numit „Thiasus”, o procesiune asociată deseori cu întoarcerea triumfală din India, se găseau maenadele, în fapt chiar „femeile însoţitoare” menţionate în cazul lui iisus. La fel, zeul apare uneori urmat de horae, cele trei zeiţe ale anotimpurilor greceşti, care în Evanghelii sunt „cele trei Marii”…
Atributele zeului grec şi marea popularitate de care s-a bucurat au stat la baza „Misterelor Dionysiace”, care la rândul lor lămuresc nu doar „sacralitatea vinului” dar mai ales legătura lui Dionysus cu Iisus.
Legat de Iisus este de lămurit şi episodul pâinii şi vinului din „Cina cea de Taină”, când Iisus zice: „Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu rămân în el. […] cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine.” (Ioan; 6:53-57). Episodul pare ciudat la prima vedere, mai ales că sângele a fost interzis la consum de către Yahweh (Lev.17:10-14). Interdicţia din Levitic are ca explicaţie credinţa că sufletul animal stă în sânge, deci prin consumul acestuia omul devine necurat. Această credinţă, combinată cu sacralitatea vinului identificat drept sângele lui Iisus, a născut ideea că bând sângele zeului creştin credincioşii se vor umple de duh sfânt.
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.