Crăciunul şi Moş Crăciun
Sărbătoarea solstiţiului de iarnă a fost încreştinată sub numele de Crăciun, dar numai în zona carpatică şi adiacentă acesteia: Korociun (корочун în rusă), Kračún (în cehă și slovacă) sau Karácsony în limba maghiară, preluat însă de la vecini. Pentru originea numelui de Crăciun, s-a avansat o origine latină din termenul calatio care desemna convocarea poporului de către preoţii păgâni în fiecare zi de întâi a lunii pentru anunţarea sărbătorilor din luna respectivă. Forţând nota în idee creştină s-a avansat varianta derivării din etimonul creation, cu aluzie la „crearea” lui Iisus, dar la o analiză ulterioară, această idee a deranjat chiar Biserica, căci ea poate susţine concepţia ariană conform căreia Fiul este o creatură a Tatălui şi nu un egal al său. Acesta a fost motivul pentru care sărbătoarea creştină a Crăciunului a primit în Occident numele de „sărbătoarea Născutului”, din care au derivat numele sărbătorii: Noël, Natal, Natale, Navidad sau Nativity.
Cu toate obiecţiile bisericii în zona carpatică, denumirea de Crăciun nu a putut fi înlocuită, semn că acest termen era mult prea încetăţenit în popor unde nu vine Santa Klaus ci Moş Crăciun.
Încercarea Bisericii de a-l înlătura din folclor pe Moş Crăciun se întrezăreşte în legenda încreştinată a acestuia, conform căreia eroul taie mâinile Crăciunesei cu o seceră pentru că aceasta o lăsase pe Fecioară să-l nască pe Iisus în ieslea lor… Ce mai! Moş Crăciun era un nemernic!…
De aici însă înţelegem că Moş Crăciun a fost un vechi şi important personaj păgân, care trebuia denigrat creştineşte. Arma „crimei anticreştine”, cât şi numele personajului, trimit cu gândul la Kronos, care apare dedublat în mitologia greacă: titanul, zeu al agriculturii (Κρόνος, Krónos ) şi zeu al timpului (Χρόνος, Khronos).
În legenda greacă, titanul Kronos taie cu o seceră organele genitale ale lui Uranus, născând astfel timpul. Mituri similare se regăsesc în toate vechile mitologii. Anu, zeul cerului mesopotamian este castrat de către Kumarbi, iar Teşub foloseşte „secera cu care cerul şi pământul az fost odată seăarate”. Pentru a-l învinge pe monstrul Ullikummi. Pare că ecouri ale mitului se regăsesc şi în Rigveda indiană.
Legenda grecului Kronos este un străvechi mit indo-european al creaţiei. Numele lui Moş Crăciun nu provine din legendarul Kronos ci din rădăcina indo-europeană „*(s)ker-” care are sensul de „a tăia, a despica” şi prin extensie „a face, a crea”. Moş Crăciun este cel care în spaţiul balcanic marchează începutul timpului, un timp care începe şi reîncepe la solstiţiul de iarnă.
Revenind la numele de „Crăciun” şi în sprijinul unei existenţe anterioare creştinismului, să notăm că în scrierile bisericeşti româneşti, numele de „Crăciun” apare începând cu secolul al XVIII-lea, dar toponime derivate din cuvântul „crăciun” sunt menţionate imediat după anul 1400, deci termenul exista în popor…
Pliniu cel Bătrân spune că la celţi, vâscul – cel veşnic verde, era considertat o plantă sacră. Druizii celţi culegeau planta cu mare solemnitate, într-o anumită noapte, posibil cea a solstiţiului de iarnă. Medicina populară reţine planta drept un panaceu universal. Creanga de vâsc, cea culeasă în ziua sorocită, a fost cunoscută sub numele de „creanga de aur” şi era adusă oamenilor de bătrânii sacerdoţi.
Cel aşteptat, era „moşul cu crăci” sau Moş Crăciun, un personaj care nu are nimic cu religia creştină. Aşa se explică probabil, apariţia unor toponime româneşti din familia „Crăciun” cu mult înainte de apariţia sărbătorii creştine a Crăciunului…
Ipoteza pare a fi susţinută de cuvântul albanez kercu „bucată de lemn” şi chiar de italianul ceppo care are şi sensul de „ciot”/„creangă”/„cracă”. Deci în română Crăciun ar însemna „crenguță”/„crăcuță”. Aceasta posibilitate lingvistică este susținută și de obiceiul roman de a pune crenguțe / crăci de copac la casele oamenilor cu ocazia solstițiului de iarnă și a festivităților dedicate lui Mithra sau Sol Invictus, adică tocmai cel serbat la solstiţiul de iarnă…
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.