Charles Darwin- Călătoria pe Beagle
Charles Darwin- Călătoria pe Beagle
„Timpul petrecut de Darwin la bordul vasului Beagle, între 1831 şi 1836, a reprezentat, cum era şi firesc, experienţa formatoare a vieţii sale, dar şi una dintre cele mai solicitante.
Împărţea cu căpitanul o cabină mică, lucru care nu avea cum să fie uşor, pentru că FitzRoy trecea prin accese de furie urmate de perioade de vie ranchiună.
El şi Darwin se luau permanent la ceartă, uneori „la limita nebuniei”, după cum îşi amintea Darwin mai târziu.
Călătoriile pe ocean deveneau monotone până la melancolie, şi aceasta în momentele bune – fostul căpitan al vasului Beagle îşi trăsese un glonţ în cap într-un moment de depresie solitară, iar FitzRoy provenea dintr-o familie cunoscută pentru tendinţele sale depresive.
Unchiul său, vicontele Castlereagh, îşi tăiase gâtul în deceniul anterior, pe când îndeplinea funcţia de cancelar al ministrului de Finanţe. (FitzRoy, la rândul său, avea să se sinucidă prin aceeaşi metodă în 1865.)
Chiar şi în momentele sale mai calme, FitzRoy s-a dovedit a fi extrem de greu de descifrat.
Darwin a aflat cu uluire, la încheierea călătoriei, că aproape imediat FitzRoy s-a căsătorit cu o tânără cu care fusese logodit vreme îndelungată. În cei cinci ani petrecuţi în compania lui Darwin, acesta nu făcuse niciodată vreo aluzie la logodnă şi nu menţionase numele fetei.
Însă în toate celelalte privinţe, călătoria vasului Beagle a fost un triumf.
Darwin a trăit aventuri cât pentru o viaţă întreagă şi a acumulat un morman de specimene, suficiente ca să-i aducă o bună reputaţie şi să-l ţină ocupat ani de-a rândul.
A descoperit o comoară magnifică de fosile antice gigantice, printre care cel mai reuşit megateriu cunoscut până în momentul acela; a supravieţuit unui ucigător cutremur de pământ în Chile; a descoperit o nouă specie de delfin (pe care a numit-o, respectuos, Delphinus fitzroyi); a desfăşurat investigaţii geologice atente şi valoroase prin numeroase locuri din Anzi; a dezvoltat o nouă şi foarte apreciată teorie despre formarea atolilor, care sugera, deloc întâmplător, că atolii nu se pot forma în mai puţin de un milion de ani – primul semnal al îndelungatei sale credinţe în vechimea extremă a proceselor pământeşti.
În 1836, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani, s-a întors acasă, după o absenţă de cinci ani şi două zile. Nu a mai părăsit Anglia niciodată.
Ceea ce nu a făcut Darwin în această călătorie a fost să vină cu teoria (sau măcar cu vreo teorie pe tema) evoluţiei.
Trebuie să precizăm că în anii 1830 evoluţia era un concept deja vechi de decenii.
Însuşi bunicul lui Darwin, Erasmus, adusese un omagiu principiilor evoluţioniste într-un poem de o delicată mediocritate numit Templul naturii, cu mulţi ani înainte ca Charles să se fi născut măcar.
Abia după ce tânărul Darwin s-a întors în Anglia şi a citit Essay on the Principle of Population (Eseu despre principiul populaţiei) de Thomas Malthus (care susţinea că sporirea rezervelor de hrană nu va putea niciodată să ţină pasul cu creşterea populaţiei, din motive pur matematice), a început să se cristalizeze în mintea lui ideea că viaţa este o luptă perpetuă şi că, prin intermediul selecţiei naturale, unele specii se dezvoltă, în vreme ce altele eşuează.
Mai exact, a observat că toate organismele se află în lupta pentru resurse şi că cele care deţin un avantaj înnăscut urmează să prospere şi să transmită acel avantaj progeniturilor lor.
Această metodă urmează să ducă la o permanentă îmbunătăţire a speciei.
Părea o idee nemaipomenit de simplă – chiar este o idee nemaipomenit de simplă –, care explica pe dată o mulţime de lucruri, iar Darwin era dispus să îşi dedice întreaga viaţă dezvoltării ei. „Ce prost am fost că nu m-am gândit la asta!”, a exclamat T.H. Huxley după ce a citit Originea speciilor. Şi acest gând şi-a găsit numeroase ecouri de atunci încoace.
Interesant este faptul că Darwin nu a folosit expresia „supravieţuirea celui mai bine adaptat” în niciuna dintre lucrările sale (cu toate că şi-a exprimat clar admiraţia). Expresia a fost născocită în 1864, la cinci ani după publicarea Originii speciilor, de către Herbert Spencer în Principles of Biology (Principiile biologiei).
Nici cuvântul „evoluţie” nu a apărut în lucrarea sa până la a şasea ediţie a Originii (moment în care folosirea cuvântului devenise atât de răspândită, încât era greu de evitat), Darwin preferând să folosească în schimb sintagma „descendenţă cu modificări”.
Darwin şi-a ţinut teoria sub tăcere, pentru că ştia prea bine ce furtună avea să producă. În 1844, anul în care şi-a pus notiţele sub cheie, a apărut o carte numită Vestiges of the Natural History of Creation (Vestigii ale istoriei naturale a creaţiei), care a trezit mânia violentă a majorităţii intelectualilor, datorită sugestiei că era posibil ca oamenii să fi evoluat din primate inferioare, fără intervenţia unui creator divin. Anticipând scandalul, autorul îşi luase măsuri de precauţie pentru a-şi ascunde identitatea, păstrând secretul până şi faţă de cei mai apropiaţi prieteni ai săi vreme de patruzeci de ani după apariţia lucrării. Unii s-au întrebat chiar dacă nu cumva autorul fusese Darwin însuşi. Alţii l-au suspectat pe prinţul Albert. În realitate, autorul era un editor scoţian de succes, o persoană destul de modestă de felul său, pe nume Robert Chambers, iar secretomania sa avea şi o motivaţie practică, la fel de solidă ca şi cea personală: firma sa se număra printre marii editori de Biblii*2. Vestigiile au fost ocărâte din belşug din amvoanele de pe tot cuprinsul Marii Britanii şi mult peste graniţele ei, dar şi-au atras şi o considerabilă mânie de factură academică. Aproape un întreg număr din Edinburgh Review – optzeci şi cinci de pagini – a fost dedicat denigrării cărţii, desfiinţând-o complet. Până şi T.H. Huxley, un susţinător al evoluţiei, a atacat cartea cu oarecare venin, neştiind că autorul îi era prieten.
Manuscrisul lui Darwin ar fi putut rămâne sub cheie până la moartea sa dacă nu ar fi primit o lovitură neaşteptată şi alarmantă din Orientul Îndepărtat la începutul verii lui 1858, sub forma unui pachet ce conţinea o scrisoare călduroasă din partea unui tânăr naturalist pe nume Alfred Russel Wallace şi ciorna unei lucrări, Despre tendinţa varietăţilor de a se îndepărta la nesfârşit de tipologia originală, care trasa liniile generale ale unei teorii a selecţiei naturale care se asemăna neverosimil de mult cu notiţele secrete ale lui Darwin. Până şi unele fraze parcă erau copiate după ale sale. „N-am văzut niciodată o coincidenţă mai izbitoare”, reflecta Darwin cu exasperare. „Şi dacă Wallace ar fi avut manuscrisul schiţei mele din 1842, tot nu ar fi putut scrie un rezumat mai clar.”
Wallace nu a apărut în viaţa lui Darwin chiar pe neaşteptate, aşa cum se sugerează uneori. Cei doi corespondau deja de ceva vreme, iar Wallace, plin de generozitate, îi trimisese nu o dată lui Darwin specimene despre care credea că ar fi putut prezenta interes. În decursul acestor schimburi, Darwin îl avertizase discret pe Wallace că, din punctul său de vedere, subiectul creării speciilor era teritoriul său exclusiv. „În vara aceasta se împlinesc douăzeci de ani (!) de când am făcut primele însemnări legate de cum şi în ce fel speciile şi varietăţile diferă între ele”, îi scrisese el lui Wallace cu ceva timp înainte. „Acum îmi pregătesc lucrarea pentru publicare”, adăuga el, chiar dacă, în realitate, nu pregătea nimic.
Aluzia lui Darwin a trecut neobservată de Wallace – şi, în orice caz, este clar că acestuia nu avea cum să îi treacă prin cap că propria teorie se asemăna aproape până la identificare cu cea care evolua, ca să spunem aşa, de vreo două decenii în mintea lui Darwin.
Darwin se confrunta cu o dilemă agonizantă. Dacă s-ar fi grăbit să îşi dea lucrarea la tipar pentru a-şi păstra întâietatea ar fi însemnat să profite de inocenta avertizare a unui admirator îndepărtat. Dar dacă îi lăsa acestuia cale liberă, după cum cereau regulile, în acest caz, destul de discutabile, ale comportamentului cavaleresc, ar fi pierdut recunoaşterea pentru o teorie la care ajunsese pe cont propriu. Teoria lui Wallace era, după cum recunoştea singur, rezultatul unei sclipiri de moment; a lui Darwin era concluzia unor îndelungi ani de efort intelectual metodic, sârguincios, minuţios. Era o nedreptate ucigătoare.
Ca pentru a-i adânci suferinţa, fiul cel mic al lui Darwin, pe care îl chema tot Charles, se îmbolnăvise de scarlatină şi se găsea într-o stare critică. La apogeul crizei, pe 28 iunie, copilul a murit. Cu toată preocuparea faţă de boala copilului, Darwin şi-a găsit timp să trimită în grabă scrisori către prietenii săi, Charles Lyell şi Joseph Hooker, oferindu-se să renunţe la dreptul său, dar remarcând că aceasta ar fi nsemnat că toată munca sa, „atât cât însemna ea, va fi anulată”. Lyell şi Hooker au propus o soluţie de compromis: să prezinte un rezumat al ideilor lui Darwin şi Wallace împreună. Scena aleasă era o întrunire a Societăţii Linnaene care, la acel moment, se zbătea să îşi croiască drum înapoi pe scena academică a vremii, ca lăcaş al excelenţei ştiinţifice. La 1 iulie 1858 a fost dezvăluită lumii teoria lui Darwin şi Wallace. Darwin nu era de faţă. În ziua acelei întâlniri, el şi soţia sa îşi îngropau fiul.
Prezentarea Darwin-Wallace a fost una dintre cele şapte susţinute în acea seară – o alta se referea la flora din Angola – şi, dacă vreunul dintre cei aproximativ treizeci de oameni care se aflau în sală a avut cât de cât habar că asistau la momentul de maximă importanţă al ştiinţei acelui secol, nu a dat niciun semn că ar înţelege acest lucru. Nu a urmat nicio dezbatere şi nici în altă parte evenimentul nu a atras atenţia. Darwin a notat cu amuzament undeva că o singură persoană, un anume profesor Haughton din Dublin, a menţionat cele două lucrări într-un articol, iar concluzia sa a fost că „tot ce era nou în ele era fals, iar tot ce era adevărat era vechi”.
Wallace, aflat încă în Orientul Îndepărtat, a auzit de aceste manevre mult după eveniment, dar s-a arătat extrem de amabil şi a părut încântat să fie totuşi pomenit. Mai mult, întotdeauna după aceea a numit această teorie „darwinism”.
Mult mai puţin îngăduitor faţă de pretenţia lui Darwin la întâietate s-a dovedit a fi un grădinar scoţian pe nume Patrick Matthew, care, fapt cu totul surprinzător, descoperise şi el principiile selecţiei naturale cu mai bine de douăzeci de ani înainte – de fapt, chiar în anul în care Darwin pornise pe Beagle. Din nefericire însă, Matthew îşi publicase opiniile într-o carte numită Naval Timber and Arboriculture (Cheresteaua navală şi arboricultura), care trecuse neremarcată nu doar de Darwin, ci de întreaga lume. Matthew a pornit o ofensivă viguroasă, printr-o scrisoare adresată către Gardener’s Chronicle, când a văzut că Darwin câştiga aprecierea tuturor pentru o idee care în realitate era a lui. Darwin s-a scuzat fără ezitare, deşi a ţinut să remarce public: „Cred că nimeni nu se va arăta surprins că nici eu şi, aparent, nici un alt naturalist nu am auzit de ideile domnului Matthew, dacă ţinem cont de cât de succint au fost prezentate şi de faptul că au apărut într-o anexă la o lucrare despre cheresteaua navală şi arboricultură”.
T.H. Huxley era nemulţumit de insistenţa lui Darwin asupra timpilor geologici enormi, pentru că Huxley era saltionist, adică credea în ideea că schimbările de-a lungul evoluţiei au loc brusc, şi nu treptat. Saltioniştii (cuvântul provine de la latinescul saltus, însemnând „salt”) nu puteau accepta ideea că organele complicate puteau lua naştere în etape lente. La urma urmei, la ce foloseşte o zecime de aripă sau o jumătate de ochi? Aceste organe, credeau ei, erau folositoare numai dacă apăreau de la bun început în forma lor definitivă.
Convingerea era oarecum surprinzătoare pentru un spirit atât de radical ca Huxley, pentru că amintea îndeaproape de o noţiune religioasă extrem de conservatoare, formulată pentru prima oară în varianta sa clasică de teologul englez William Paley în 1802 şi cunoscută drept argumentul teleologic (pe baza analogiei). Paley susţinea că un om care găseşte un ceas de buzunar pe jos, chiar dacă nu a mai văzut niciodată un astfel de obiect, va înţelege imediat că a fost creat de o entitate inteligentă. La fel stăteau lucrurile, după părerea lui, şi în natură: complexitatea sa era dovada existenţei unui creator şi a unui proiect. Noţiunea se bucura de o mare influenţă în secolul al XIX-lea şi i-a dat bătaie de cap şi lui Darwin. „Şi în ziua de azi, ochiul îmi dă fiori reci”, recunoştea el într-o scrisoare către un prieten. În Originea speciilor el admitea: „Mărturisesc fără ezitare că pare neverosimil până la absurd” ca selecţia naturală să fi putut produce un neverosimil până la absurd” ca selecţia naturală să fi putut produce un astfel de instrument în etape succesive.
Chiar şi aşa, spre nesfârşita exasperare a susţinătorilor săi, Darwin nu numai că a continuat să-şi menţină părerea că toate schimbările erau treptate, dar aproape cu fiecare ediţie a Originii a crescut perioada pe care o considera necesară pentru a permite avansarea evoluţiei, ceea ce a dus la o tot mai vehementă respingere a ideilor sale. Potrivit istoricului şi omului de ştiinţă Jeffrey Schwartz, „într-un final, Darwin a pierdut practic toată susţinerea de care se mai bucura în rândurile confraţilor naturalişti şi geologi”.
Dacă ne gândim că Darwin şi-a intitulat cartea Originea speciilor, este de-a dreptul ironic faptul că singurul lucru pe care nu l-a putut explica a fost cum iau naştere speciile. Teoria lui sugera un mecanism prin care o specie putea deveni mai puternică, mai dezvoltată sau mai rapidă – într-un cuvânt, mai bine adaptată –, dar nu oferea nicio indicaţie despre cum poate lua naştere o nouă specie. Un inginer scoţian pe nume Fleeming Jenkin a analizat problema şi a observat o lacună în argumentaţia lui. Darwin credea că orice trăsătură benefică apărută la o generaţie urma să fie transmisă generaţiilor ulterioare, întărind prin aceasta specia. Jenkin a subliniat că o trăsătură favorabilă aparţinând unuia dintre părinţi nu va deveni dominantă în generaţiile următoare, ba chiar se va dilua prin amestec. Dacă torni whisky într-un pahar cu apă, nu faci whisky-ul mai tare, ci mai slab. Iar dacă torni soluţia astfel diluată într-un alt pahar de apă, devine şi mai slabă. În acelaşi fel, orice trăsătură favorabilă introdusă de unul dintre părinţi va fi diluată succesiv în urma împerecherilor ulterioare, până când va înceta definitiv să se manifeste. Prin urmare, teoria lui Darwin nu era o reţetă pentru schimbare, ci pentru consecvenţă. S-ar putea produce din când în când întâmplări norocoase, dar acestea ar dispărea curând sub impulsul general de a aduce totul înapoi la o mediocritate stabilă. Pentru ca selecţia naturală să funcţioneze, era obligatoriu să se găsească un mecanism alternativ, neexplorat încă.
Necunoscut lui Darwin şi restului lumii, într-un colţ liniştit al Europei Centrale, la 1.200 de kilometri depărtare, un călugăr retras, pe nume Gregor Mendel, era pe cale să găsească soluţia.
Dar descoperirile lui Mendel nu au fost ignorate atât de categoric pe cât se sugerează uneori. Studiului său i-a fost rezervat un articol strălucit în Encyclopaedia Britannica – pe atunci o publicaţie a gândirii ştiinţifice cu o mult mai mare notorietate decât în prezent – şi a fost citat în mod repetat într-o importantă lucrare a germanului Wilhelm Olbers Focke. Mai mult, tocmai pentru că ideile lui Mendel nu s-au pierdut definitiv sub linia de plutire a gândirii ştiinţifice, au fost recuperate cu mare uşurinţă atunci când lumea a fost pregătită să le primească.
Fără ca vreunul dintre ei să fie conştient de aceasta, eforturile cumulate ale lui Darwin şi ale lui Mendel au pus bazele tuturor ştiinţelor vieţii din secolul XX. Darwin a înţeles că toate fiinţele vii sunt interconectate şi că, în ultimă instanţă, toate „îşi regăsesc originile într-o unică sursă comună”; cercetările lui Mendel au dezvăluit mecanismul prin care se putea explica acest lucru. Cei doi ar fi putut cu uşurinţă să se ajute reciproc. Mendel deţinea o ediţie în limba germană a Originii speciilor, pe care se ştie că a citit-o, prin urmare, mai mult ca sigur şi-a dat seama de aplicabilitatea cercetărilor sale pentru susţinerea teoriilor lui Darwin. Cu toate acestea, se pare că nu a făcut niciun efort pentru a lua legătura cu el. Iar în ce îl priveşte pe Darwin, se ştie că a studiat influenta lucrare a lui Focke, cu repetatele sale trimiteri la cercetările lui Mendel, dar nu a făcut conexiunea cu propriile studii.
Lucrul despre care toată lumea este convinsă că apare în argumentaţia lui Darwin, şi anume că oamenii se trag din maimuţe, nu apare absolut lucrul despre care toată lumea este convinsă că apare în argumentaţia lui Darwin, şi anume că oamenii se trag din maimuţe, nu apare absolut deloc, cu excepţia unei aluzii trecătoare. Chiar şi aşa, nu a fost nevoie de un efort prea mare de imaginaţie pentru a înţelege implicaţiile teoriilor lui Darwin în evoluţia oamenilor, iar acestea au devenit imediat subiect de discuţie.
Momentul adevărului a venit într-o sâmbătă, pe 30 iunie 1860, la o întâlnire a Asociaţiei Britanice pentru Progresul Ştiinţei de la Oxford. Huxley fusese rugat insistent să participe de către Robert Chambers, autorul lucrării Vestigiile istoriei naturale a creaţiei, deşi acesta nu avea cunoştinţă încă de legătura lui Chambers cu controversatul volum. Ca întotdeauna, Darwin era absent. Întâlnirea s-a ţinut la Muzeul Zoologic din Oxford. În sală s-au înghesuit mai bine de o mie de persoane, iar alte câteva sute au rămas pe dinafară. Oamenii ştiau că avea să se întâmple ceva important, deşi au trebuit să aştepte o vreme, până când un oarecare John William Draper de la Universitatea din New York, un vorbitor cu charisma unui somnifer, şi-a croit cu îndârjire drum prin două ore chinuitoare de remarci introductive intitulate Consideraţii asupra evoluţiei intelectuale în Europa în raport cu vederile domnului Darwin.
Într-un final, episcopul de Oxford, Samuel Wilberforce, a luat cuvântul. Wilberforce fusese informat pe scurt (sau cel puţin aşa presupunea toată lumea) despre subiect de către Richard Owen, un antidarwinist înflăcărat, care fusese oaspete în casa episcopului în seara precedentă. Cum se întâmplă aproape întotdeauna cu evenimentele care se termină cu un scandal, relatările despre cele petrecute variază substanţial. În versiunea cea mai mediatizată, Wilberforce şi-a luat avânt, s-a întors către Huxley cu un zâmbet sec şi i-a cerut să precizeze dacă se consideră înrudit cu maimuţele pe linia bunicului sau a bunicii. Remarca era menită fără îndoială să fie o butadă, dar a fost primită drept o provocare îngheţată. Potrivit propriei relatări, Huxley s-a întors către vecinul său şi a şoptit: „Dumnezeu mi l-a dat pe mână”, apoi s-a ridicat, nu fără oarece plăcere.
Însă alţii îşi amintesc de un Huxley tremurând de furie şi de indignare. În orice caz, Huxley a declarat că şi-ar asuma mai degrabă înrudirea cu o maimuţă decât cu cineva care îşi foloseşte eminenţa pentru a înşira bâiguieli nefondate la o întrunire ce se dorea a fi sobră şi ştiinţifică.
Această ripostă era o impertinenţă scandaloasă şi, în acelaşi timp, o insultă la adresa funcţiei lui Wilberforce, iar lucrările adunării au degenerat subit într-un vacarm. O anume lady Brewster a leşinat. Robert FitzRoy, companionul lui Darwin pe Beagle din urmă cu douăzeci şi cinci de ani, se învârtea prin sală fluturând o Biblie şi ţipând: „Cartea Sfântă, Cartea Sfântă!”. (Venise la conferinţă pentru a prezenta o lucrare despre furtuni, în noua sa calitate de şef al proaspăt creatului Departament Meteorologic.) Interesant este faptul că, după întâlnire, fiecare parte a pretins că ar fi dominat-o fără drept de apel pe cealaltă.
Într-un târziu, Darwin şi-a prezentat explicit convingerea că ne înrudim cu maimuţele în lucrarea The Descent of Man (Descendenţa omului) din 1871. Concluzia sa era de-a dreptul îndrăzneaţă, dacă ne gândim că această noţiune nu era sprijinită de nicio dovadă fosilă. Singurele rămăşiţe de oameni timpurii cunoscute la acea vreme erau faimoasele oase de neanderthalian din Germania şi câteva fragmente incerte de maxilar, în condiţiile în care numeroase autorităţi respectate în materie refuzau să creadă în vechimea lor. Descendenţa omului era, în ansamblu, o lucrare mai incendiară decât Originea, dar până la apariţia sa lumea se mai desensibilizase întru câtva, iar argumentele sale au provocat mult mai puţină vâlvă.
Darwin a fost adesea omagiat şi premiat în timpul vieţii sale, dar niciodată pentru Originea speciilor sau Descendenţa omului. Când Academia Regală i-a decernat prestigioasa Medalie Copley, motivul a fost pentru contribuţia sa la dezvoltarea geologiei, zoologiei şi botanicii, şi nu pentru teoriile sale evoluţioniste, iar Linnaean Society a fost de asemenea încântată să-l decoreze pe Darwin, fără să îmbrăţişeze însă vederile sale radicale. Nu a fost înnobilat, deşi este îngropat în Westminster Abbey – chiar lângă Newton. A murit la Down în aprilie 1882. Mendel a murit doi ani mai târziu.
Teoria lui Darwin a fost cu adevărat acceptată la scară largă abia prin anii 1930 şi 1940, odată cu propulsarea unei teorii rafinate numite, cu o oarecare grandoare, Sinteza Modernă, care combină ideile lui Darwin cu cele ale lui Mendel şi ale altora. Şi pentru Mendel, recunoaşterea a venit tot postum, chiar dacă întru câtva mai devreme. În 1900, trei cercetători care lucrau independent în Europa au redescoperit aproape simultan studiile lui Mendel. Şi numai pentru că unul dintre ei, un olandez pe nume Hugo de Vries, părea hotărât să îşi însuşească ideile novatoare ale lui Mendel, pretinzând că i-ar aparţine, un rival a decis să clarifice zgomotos că meritul îi aparţine în realitate uitatului călugăr.
Lumea era aproape – dar nu întru totul – pregătită să înceapă să înţeleagă cum am ajuns noi aici: cum ne-am făcut unii pe ceilalţi.
Este e-a dreptul uluitor să ne gândim că la începutul secolului XX şi chiar ani buni după aceea cele mai evoluate minţi ale ştiinţei mondiale nu puteau spune clar, într-o formă inteligibilă, de unde vin bebeluşii.
Şi, după cum vă amintiţi, vorbim aici despre oameni care credeau că ştiinţa se apropie de final.”
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.