În Franța, după un secol de persecuție religioasă şi un regim monarhic din ce în ce mai dezavuat de către popor, cele două instituţii: Biserica și Monarhia, vor fi urâte deopotrivă.

Revoluția Franceză din 1789 şi idealurile ei exprimate cel mai plastic în lozinca: „Liberté, égalité, fraternité”, a dus la schimbări radicale printre care şi naşterea ateismului. Mişcarea ateistă care a izbucnit în perioada Revoluţiei Franceze a fost doar corolarul unei lungi perioade de revoltă mocnită, în primul rând împotriva Bisericii Catolice şi a clerului său, care prin religia promovată a condus totalitar şi abuziv Europa Occidentală timp de sute de ani. Revoluția a provocat o schimbare semnificativă a puterii, de la Biserica Catolică către un stat relativ laic.

Ca şi în alte ţări, Biserica a fost cel mai mare proprietar de terenuri din Franța percepând un impozit de 10% pe venit de la fermierii țărani. În schimb, le-a oferit acestora un sprijin spiritual…

Decretele Revoluţiei au confiscat toate bunurile bisericii, a căror valoare a fost folosită pentru a sprijini o nouă monedă de hârtie cunoscută sub numele de „assignat. În schimb, statul și-a asumat responsabilități precum plata clerului și îngrijirea săracilor, bolnavilor și orfanilor. La 13 februarie 1790, ordinele religioase și mănăstirile au fost dizolvate iar călugării şi călugăriţele au fost încurajați să se întoarcă la viața privată.

Când în noiembrie 1790, clerul a fost obligat să jure loialitate față de Constituția civilă doar puţini au făcut acest lucru, fapt care a dus la exilări, deportări şi chiar la execuţii.

În această atmosferă, gândirea ateistă preexistentă s-a simţit eliberată de teroarea Bisericii şi a deschis calea pentru mișcările din secolul al XIX-lea de raționalism, gândire liberă, a liberalismului şi asta nu doar în Franţa ci şi în alte ţări occidentale.

În 1811, în Anglia, Percy Bysshe Shelley a fost expulzat de la Universitatea Oxford, pentru că a trimis decanului o broșură pe care a scris-o intitulată Necesitatea ateismului. În Germania, Ludwig Feuerbach (1804–1872) va scrie Esența creștinismului, o critică la adresa religiei, publicată pentru prima dată în 1841 şi unde afirmă: „Nu este la fel ca în Biblie, că Dumnezeu a creat omul după propria sa imagine. Dar, dimpotrivă, omul l-a creat pe Dumnezeu după propria sa imagine.” Scrierea sa va influența alți gânditori atei germani din secolul al XIX-lea, precum Karl Marx, Max Stimer, Arthur Schopenhauer (1788-1860) sau Friedrich Nietzsche (1844-1900). În Anglia religiozitatea societăţii va primi o lovitură din partea Charles Bradlaugh (1833–1891), care în 1880 a fost ales în Parlamentul britanic dar nu i s-a permis să-și ocupe locul deoarece, a refuzat să depună față de Coroană jurământul de loialitate religios, solicitând ca în locul acestuia să fie acceptată „afirmarea” – o declarație solemnă permisă celor care consideră că jurământul pe Biblie ar fi lipsit de valoare sau nepotrivit, în special în instanțele seculare. În următoarea legislatură, cea din 1886, lui Bradlaugh i s-a permis să doar „afirmarea”, devenind primul ateu declarat care a stat în Parlament. În urma acestor evenimente în 1888 a fost adoptată o nouă „Lege a jurământurilor”, conform căreia parlamentarii puteau să recurgă la „afirmarea loialităţii” mai degrabă decât să jure pe Biblie, în numele lui Dumnezeu. Noua lege a rezolvat şi problema pentru martori în cauze civile și penale.

În Germania, Arthur Schopenhauer (1788-1860) bazându-se pe idealismul transcendental al Immanuel Kant, a dezvoltat un sistem ateism metafizic și etic, care a respins ideile contemporane ale idealismului german. Referitor la religie el spune: „Religia este capodopera artei de a dresa animalele, deoarece dresează oamenii cum să gândească”.

Dacă nu atacă vehement creştinismul, pe care îl consideră o revoltă împotriva iudaismului, asupra religiei ebraice dezlănţuie un atac violent: „[Iudaismul] este, prin urmare, cea mai crudă și mai săracă dintre toate religiile și constă doar într-un teism absurd și revoltător. Aceasta înseamnă că „Domnul”, care a creat lumea, dorește să fie venerat și adorat; și așa mai presus de toate este gelos, este invidios pe colegii săi, pe toți ceilalți zei; dacă li se fac sacrificii, el este furios și evreii săi se simt prost … Este deplorabil faptul că această religie a devenit baza religiei predominante din Europa; căci este o religie fără nicio tendință metafizică. În timp ce toate celelalte religii se străduiesc să explice oamenilor prin simboluri semnificația metafizică a vieții, religia evreilor este în întregime imanentă și nu oferă altceva decât un simplu strigăt de război în lupta cu alte națiuni”.

Karl Marx (1818–1883), a fost  unul dintre marii gânditori ai epocii sale, abordând cele mai variate domenii ale vieţii. Gândirea politică și filosofică a lui Marx a avut o influență enormă asupra istoriei intelectuale, economice și politice ulterioare. În numeroasele sale scrieri, el abordează deseori problema religiei şi rolul ei în societate.

În 1844, în „Critica filozofiei dreptului lui Hegel”, el scrie: „omul creează religia, nu religia creează omulomul nu este o ființă abstractă ghemuit în afara lumii. Omul este lumea omului – stat, societate. Această stare și această societate produc religie, care este o conștiință inversată a lumii, deoarece acestea este o lume inversată”. Apoi Marx continuă: „Suferința religioasă este, în același timp, expresia suferinței reale și un protest împotriva suferința reală. Religia este suspinul creaturii asuprite, inima unei lumi fără inimă și sufletul condițiilor lipsite de suflet. Este opiul oamenilor.” Comparația religiei cu o poțiune de opiu este atribuită astăzi lui Marx, dar ea a fost făcută şi de alţi autori înaintea acestuia. Primul a fost, în 1798, aristrocratul german Novalis, apoi afirmația o reia în 1840 și Heinrich Heine, iar imediat după Marx, şi probabil fără a fi influenţat de acesta, va afirma același lucru preotul englez Charles Kingsley (1819-1875).

Gânditorii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au văzut religia ca principala armă în mâinile forţelor politice pentru supunerea maselor şi piedică în realizarea unei societăţi echitabile. Referitor la această problemă, Karl Marx va scrie: „Desființarea religiei ca fericire iluzorie a oamenilor este cererea pentru fericirea lor reală. A-i cere să renunțe la iluziile lor cu privire la starea lor înseamnă a-i chema să renunțe la o afecțiune care necesită iluzii. Critica religiei este, prin urmare, în embrion, critica acelei văi de lacrimi a cărei aureolă este religia”. Marx susţine că oamenii apelează la religie pentru a înăbuși durerea cauzată de realitatea situațiilor sociale, adică religia este o încercare de a transcende starea materială a lucrurilor într-o societate prin crearea efectivă a unei lumi de vis, făcând credinciosul religios supus controlului social și exploatare în această lume în timp ce speră la alinare și dreptate în viața de după moarte. În acest sens, el concluzionează: „Primul amendament pentru fericirea oamenilor este abolirea religiei”.

Din cauza criticilor sale la adresa religiei Karl Marx este catalogat drept un ateu, prin echivalarea ateismului cu comunismul promovat de către Marx, dar el a fost mai curând un liber-cugetător.

La Marx nu există o negare a divinităţii ci doar a religiei folosită ca mijloc de subjugare şi de exploatare a maselor. La Londra, el a fost membru al organizaţiei creştine Liga Celor Drepţi, o organizaţie comunist creștină, fondată în 1836 şi care avea drept ideologie un socialism creștin, o primă formă de comunism, fundamentat chiar pe scrierile Noului Testament. Mulţi filozofi ai timpului considerau că Biserica creștină timpurie, precum cea descrisă în Faptele Apostolilor, a fost o formă timpurie de comunism și socialism religios. Opinia era că comunismul este doar creștinismul pus în practică, și că Iisus a fost primul comunist.

În 1847, Liga Celor Drepţi s-a transformat în Liga Comunistă iar Marx și Engels au fost însărcinaţi să scrie o platformă politică pentru Ligă. Documentul rezultat a fost Manifestul comunist, în urma căreia a rezultat o organizație cu ideologie caracterizată drept materialist-atee.

Friedrich Nietzsche (1844-1900), a fost un proeminent filozof al secolului al XIX-lea şi este bine cunoscut pentru inventarea aforismului „Dumnezeu este mort”. Fraza nu a fost rostită direct de Nietzsche, ci a fost folosită ca dialog pentru personajele din lucrările sale. Nietzsche a susținut că teismul creștin, ca sistem de credințe, a fost un fundament moral al lumii occidentale și că respingerea și prăbușirea acestui fundament ca urmare a gândirii moderne ar provoca în mod natural o creștere a nihilismului sau lipsa valorilor. În acest sens, filozoful face o caracterizare a creştinismului: „Creştinismul e un sistem, o perspectivă sintetică gândită şi totală asupra lucrurilor. Dacă rupi din el o noţiune esenţială, credinţa în Dumnezeu, ai rupt astfel şi întregul: în mâini nu mai ţii nimic care să fie indispensabil. Creştinul pleacă de la premisa că omul nu ştie, nu poate să ştie ce e mai bine şi ce e rău pentru el; crede în Dumnezeu care el sigur ştie. Morala creştină e o porunca; e dincolo de orice critică, de orice drept la critică; nu conţine decât adevăr, dacă Dumnezeu e adevărat – ea se menţine ori se năruie odată cu credinţa în Dumnezeu.”

Nietzsche pare un ateist ferm, atunci când spune: „Eu pun întrebări zeului. De ce? Fiindcă aşa am eu chef şi nu oricum ci cu ciocanul. Şi dacă zeul răspunde nu există deliciu mai mare decât sunetul binecunoscut al vintrelor sale putrede pentru cel care posedă o a doua pereche de urechi.” La fel când defineşte credinţa religiosului: „Credinţa: să nu vrei să ştii ce este adevărat”; sau remarca ironică: „Din paradis lipsesc toţi oamenii interesanţi”.

Cu toate acestea, Nietzsche recunoaşte indirect că dispariţia credinţei ar putea avea efecte efectele negative asupra unei umanității nepregătite pentru a-şi lua viaţa în mâinile sale. Ca atare, el a cerut o reevaluare a vechilor valori și crearea altora noi, în speranța că, făcând acest lucru, oamenii vor atinge o stare superioară, pe care, în cartea sa „Astfel spunea Zarathustra”, l-a etichetat drept „Supraom” – Übermensch.

Zarathustra proclamă voința omului de a da sens vieții de pe pământ și îndeamnă omul să ignore pe cei care promit împlinirea năzuinţelor într-o altă lume, imaginară, născută de o nemulțumire față de viață și unde omul își va îndeplini răzbunarea. Zarathustra declară că evadarea creștină din această lume a necesitat și inventarea unui suflet nemuritor separat de trupul pământesc. Acest lucru a dus la ascetism. În realitate sufletul închipuit este doar un simplu aspect al corpului. Pentru apariţia Supraomului este însă necesară moartea lui Dumnezeu. Pentru că ideea de Dumnezeu nu mai poate oferi valori.

„Dumnezeu este mort” a devenit o deviză a luptei ateiste şi cam acelaşi lucru îl declară şi Eminescu (1850-1889) care, aflat în dizgraţia autorităţilor, se fereşte de a-şi face publică declaraţia de credinţă, care i-ar fi adus o nouă stigmatizare, astfel că această declarație este publicată postum:

Eu nu cred nici în Iehova,

Nici în Buddha-Sakya-Muni,

Nici în viaţă, nici în moarte,

Nici în stingere ca unii…

Visuri sunt şi unul ş-altul,

Şi totuna mi-este mie

De-oi trăi în veci pe lume,

De-oi muri în vecinicie…” «Eu nu cred nici în Iehova» (1876)

Mai înainte de asta, Eminescu își exprimase deschis revolta față de manipularea maselor prin religie, similară cu cea a lui Karl Marx:

Religia – o frază de dânșii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci de-ar lipsi din inimi speranța de răsplată,
După ce-amar muncirăți mizeri viața toată,
Ați mai purta osânda ca vita de la plug?
” «Împărat şi proletar» (1874)

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea a apărut şi Feminismul ateist, care consideră că religia este principala sursă de opresiune a femeilor şi apariţia inegalităţii de gen. Mişcarea consideră că majoritatea religiilor sunt sexiste și opresive față de femei. În secolul următor ateismul va depăşi temerile stigmatului social şi va lua o amploare crescândă.

O istorie a ateismului nu poate să nu-l rețină și pe Leo Taxil, pe numele său adevărat Marie Joseph Gabriel Antoine Jogand-Pagès (1854-1907). Scriitoru și jurnalistul francez a devenit cunoscut pentru puternicul său anti-catolicism și punctele de vedere anti-clericale. El a devenit cunoscut mai ales pentru „Biblia hazlie” și „Viața lui Isus”, scrieri în care Taxil a arătat satiric inconsecvențe, erori și credințe false prezentate în aceste lucrări religioase. În alte lucrări, precum „Pornografia sacră: confesiune și confesori” sau „Metresele Papei” sunt atacați liderii Bisericii. În 1879, în urma pamfletului „Jos cu pânza”, Taxil va fi judecat de un un tribunal pentru acuza că a insultat o religie recunoscută de stat, dar a fost achitat.

Lupta intelectualilor din secolul al XIX-lea pentru libertatea de gândire și criticile la adresa religiei, va da roade în secolul următor, atunci când, în multe țări, ateismul va începe să fie declarat fără teama unor represalii.

Episodul:  1 « 2 « 3 « 4 « 5 « 6 « 7 « 8 « 9 « 10   11

Facebook Comentariu
Distribuire
https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2021/03/A.11.0-coperta.jpg?fit=533%2C390https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2021/03/A.11.0-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria ateismuluiÎn Franța, după un secol de persecuție religioasă şi un regim monarhic din ce în ce mai dezavuat de către popor, cele două instituţii: Biserica și Monarhia, vor fi urâte deopotrivă. Revoluția Franceză din 1789 şi idealurile ei exprimate cel mai plastic în lozinca: „Liberté, égalité, fraternité”, a dus la schimbări...Pentru cei care știu să gândească singuri