Istoria ateismului (9) – Deismul în secolul al XVIII-lea
Epoca Iluminismului, marcată de lupta pentru libertatea individuală și toleranța religioasă va cunoaște și o înflorire a deismului, o filozofie categorisită la vremea respectivă drept „ateism”.
Deismul, spre deosebire de ateism, recunoștea existența unui dumnezeu dar numai ca o cauză primară, impersonală a lumii, negând ideea întruchipării divinității într-o persoană și teza intervenției acesteia în viața naturii și a societății. Această filozofie nu a avut vreo influenţă asupra oamenilor simpli dar a devenit influentă în cercurile intelectuale, elitele vremii adoptând însă atitudini deiste în diferite grade. În acest sens, deismul este foarte diferit de ateism, care neagă cu totul existența unei zeități. Pentru deiști, Dumnezeu, asemeni unui ceasornicar, a creat un Univers mecanic și după care i-a întors arcul l-a lăsat să funcționeze pe vecie.
Zeul deist avea puține asemănări cu Dumnezeul scripturilor creștine, ceea ce însemna că deiștii erau adesea puternic criticați de adepții credințelor confesionale și puteau fi acuzați de ateism. Deiștii nu erau pro-atei, dar înclinațiile lor anticlericale a favorizat indirect de evoluția ateismului.
Locul de naștere al deismului a fost Anglia, apoi doctrina a devenit populară în Franța și Germania. În fiecare dintre țări, mișcarea va evolua într-un mod caracteristic influențat de mentalitatea oamenilor.
În Anglia, deismul nu a fost foarte răspândit în rândul oamenilor educați, ci doar un mic grup de intelectuali s-au strâns în jurul lui Edward Herbert de Cherbury, considerat părintele deismului englez, datorită cărții sale „De Veritate”, primul tratat pur metafizic scris de un englez și trecut pe indexul cărților interzise ale Bisericii Catolice. Fondatorul deismului englez a criticat aspru biserica acuzând-o că ea avea o putere nelimitată, bazată pe credința oarbă a oamenilor.
În Franța, deismul a găsit un tărâm propice și s-a dezvoltat spectaculos, avându-i ca port-drapel pe Voltaire, Jean Meslier, care a compus primul manifest ateist din epoca europeană modernă, și Montesquieu (1689-1755), toți criticând dur autoritatea bisericii. Ei au protestat nu împotriva credinței în Dumnezeu, ci împotriva interdicțiilor și restricțiilor impuse de religie, precum și împotriva marii puteri a oficialilor bisericii.
Deiștii germani au apărut în urma lucrările contemporanilor lor englezi și francezi. Mai târziu, ei au format mișcarea populară iluministă a cărui prim lider a fost filosoful deist Christian Wolf, datorită căruia religia protestantă a devenit mai liberă.
Ideile deiste au contribuit la lupta împotriva prejudecăților și superstițiilor, popularizarea cunoștințelor științifice și interpretarea pozitivă a progresului, precum și la dezvoltarea gândirii sociale. Deismul a contribuit la dezvoltarea științei, a artei și a gândirii libere, dar a dat naștere la cel puțin trei concepte de viziune asupra lumii: empirism, materialism și ateism. Din acest motiv a fost destul de obișnuit să se vadă o legătură strânsă între deism și ateism.
Iluminismul pe plan religios a plecat de la premisa lui Diderot: singura datorie a omului, este aceea de a fi fericit.
În această idee, Jean Jacques Rousseau (1712-1778) a contestat noțiunea creștină conform căreia ființele umane au fost pătate de păcat de la Grădina Edenului și, a susţinut că oamenii erau inițial buni, pentru ca mai apoi să fie corupți de civilizație.
Figura influentă a lui Voltaire (1694-1778) a răspândit noțiuni deiste către un public larg şi mulţi clerici îl acuză că a stat la baza naşterii ateismului prin izbucnirile sale împotriva clerului şi a religiei, deşi în scrierile sale recunoaşte că teama de Dumnezeu era un polițist esențial într-o lume dezordonată: „Dacă Dumnezeu nu există, ar fi necesar să-l inventăm”. Fără să fie un ateu Voltaire a contribuit, chiar și involuntar, la afirmarea ateismului.
Până în anii 1770, în unele țări predominant creștine, ateismul înceta să mai fie o acuzație periculoasă, care necesita negare, evoluând într-o poziție deschisă și chiar declarată de unii.
În Anglia, prima declarație de ateism publicată în 1782, a fost broşura „Răspuns la scrisorile doctorului Priestley către un necredincios filozofic”, al cărei autor a fost probabil Matthew Turner, un medic din Liverpool.
În Franța, primul care face acest lucru este baronului d’Holbach (1723–1789) prin lucrarea sa din 1770, Sistemul naturii, unde afirmă: „Sursa nefericirii omului este ignoranța sa asupra naturii. Pertinența cu care se agață de opiniile oarbe îmbibate în copilăria sa, care se împletesc cu existența sa, prejudecata consecventă care îi deformează mintea, care împiedică extinderea ei, care îl transformă în sclav al ficțiunii, pare să-l condamne la greșeala continuă”. Totuşi cartea a fost publicată sub pseudonim, a fost interzisă și arsă în public… La întâlnirile organizate în salonul său au fost deseori prezenţi numeroși intelectuali ai zilei, precum Denis Diderot, Jean-Jacques Rousseau, David Hume, Adam Smith sau Benjamin Franklin. Diderot a fost închis pentru scurt timp pentru scrierile sale, dintre care unele au fost interzise și arse.
În Europa creștină a Evului Mediu, societatea era împărțită conform unei ierarhii cunoscută sub numele de „Moșiile tărâmului”, sau „Trei moșii”, care împărțea societatea în trei categorii: clerul, nobilimea și plebea, fiecare cu sarcinile ei, cum apare în xilografia lui Jacob Meydenbach (1488): „Tu supplex ora” (te rogi), „Tu protege” (protejezi), „Tu que labora” (lucrezi).
Această împărțire a societății a dus până la urmă, la Revoluția Franceză din 1789. Revoluţia Franceză a fost un moment hotărâtor nu doar pentru istoria poporului francez ci chiar pentru istoria Europei. Ea a marcat decisiv momentul rupturii de Vechiul Regim, astfel încât dominaţia monarhului şi a Bisericii asupra statului vor fi subminate de ideea de libertate, egalitate şi fraternitate şi catapultat gândirea ateistă. Tulburările sociale care au urmat Revoluţiei au dus în 1792 la înființarea Primei Republici Franceze. Între 1792 şi 1794 a urmat o perioadă incerta timp în care au avut loc „masacrele din septembrie” din 1792. În urma evenimentelor, mai multe biserici pariziene au fost transformate în „temple ale rațiunii”, în special Biserica Saint-Paul Saint-Louis din Marais. În mai 1793, bisericile au fost închise iar la 24 noiembrie 1793, a fost interzisă Liturghia catolică. În aceste condiţii, conform istoricului australian Geoffrey Blainey, „ateismul pus mâna pe piedestal în Franța revoluționară în 1790. Simbolurile seculare înlocuiește crucea. În catedrala Notre Dame altar, locul sfânt, a fost transformată într-un monument al Raţiunii”.
În acest răstimp dominat de teroare, calendarul creștin al Franței a fost desființat, au fost confiscate mănăstiri, mănăstiri și proprietăți bisericești, iar călugării și călugărițele au fost expulzați. O serie de biserici au fost demolate.
Cultul Rațiunii a fost un crez bazat pe ateism conceput în timpul Revoluției Franceze de Jacques Hébert, Pierre Gaspard Chaumette şi de suporterii lor o religie concepută să înlocuiască catolicismul în Republica Franceză. Instituirea „Cultului Raţiunii” a fost sărbătorită într-o atmosferă de carnaval popular, iniţial de către hébertiști din Lyon, dar au luat o altă cotitură radicală cu „Festivalul Libertății” la Notre Dame de Paris din 10 noiembrie 1793, cu ceremoniile concepute și organizate de Pierre-Gaspard Chaumette. După un an însă, Maximilien Robespierre a instituit Cultul Ființei Supreme, o formă de deism, care intenționa să devină religia de stat a noii Republici Franceze și să înlocuiască romano-catolicismul.
Ambele culte au fost interzise oficial în 1802 de către Napoleon Bonaparte prin Legea cu privire la culte (18 Germinal, Anul X). Napoleon va restabili ordinea religioasă anterioară pe considerente politice, deoarece considera că: „Religia este excelentă pentru a controla oamenii obişnuiţi”.
Revoluția Franceză va schimba însă dramatic relația dintre credință și necredință iar impactul se va reverbera nu doar în țările europene ci și în coloniile americane.
Mişcarea ateistă care a izbucnit în perioada Revoluţiei Franceze a fost doar corolarul unei lungi perioade de revoltă mocnită, în primul rând împotriva Bisericii Romei şi a clerului său, care prin religia promovată, a condus totalitar şi abuziv Europa Occidentală timp de sute de ani. Oprimarea religioasă a fost resimţită din ce în ce mai acut nu doar de intelectualitate ci şi de mase. Revolta împotriva Bisericii Catolice a izbucnit aproape firesc, întâi prin apariţia unor mişcări religioase independente apoi o revoltă anarhică care s-a generalizat şi a născut inclusiv curentul ateist.
Episodul: 1 « 2 « 3 « 4 « 5 « 6 « 7 « 8 
9
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.