Istoria ateismului (8) – Epoca Iluministă și toleranța religioasă
O cotitură importantă în civilizaţia europeană a avut loc în perioada cunoscută sub numele de „Epoca Luminilor”, o mișcare intelectuală și filozofică care a dominat lumea ideilor în Europa în secolele XVII și XVIII. Mişcarea iluministă s-a născut din umanismul renascentist italian şi a atins apogeul în perioada cuprinsă între moartea lui Ludovic al XIV-lea al Franței în 1715 şi până la izbucnirea Revoluției franceze din 1789. Doctrinele centrale ale filozofilor iluministi erau libertatea individuală și toleranța religioasă, în opoziție cu o monarhie absolută și dogmele fixe ale Bisericii.
În această atmosferă, la finele secolului al XVII-lea, a trecut neobservat Jean Meslier (1664-1729), un preot catolic francez obscur, care a trăit modest, ajutând financiar pe cei săraci. La moartea acestuia, în casa sa din Étrépigny, au fost găsite trei copii ale unui manuscris de 633 de pagini, care a devenit cunoscut drept „Testamentul lui Meslier”. În scrierea sa, Meslier a atacat cu vehemență nedreptatea socială și a schițat un fel de proto-comunism rural. Toți oamenii dintr-o regiune ar aparține unei comune în care bogăția ar fi ținută în comun și toată lumea ar lucra. Întemeiate pe dragoste și frăție, comunele se vor alia pentru a se ajuta reciproc și pentru a păstra pacea. (Din cauza acestei idei lucrarea va fi marginalizată în epocă). Testamentul lui Meslier va deveni însă celebru pentru conținutul său ateist, mulți considerând că scrierea lui Meslier marchează începutul istoriei ateismului adevărat.
Manuscrisul descrie religia ca fiind ceva inutil și iluzoriu, caracterizând-o drept un „castel în aer” și teologia ca „ignoranța cauzelor naturale redusă la un sistem”. La fel este respinsă idea unui Dumnezeu, nu doar cel din creștinismului convențional, ci chiar Dumnezeul generic al religiei naturale a deiștilor. Pentru Meslier, existența răului era incompatibilă cu ideea unui Dumnezeu bun și înțelept. El a negat că orice valoare spirituală ar putea fi câștigată prin suferință și, în cazul existenței unui Dumnezeu, arată relele pe care le-a permis în această lume. La fel, el consideră că religiile erau născociri încurajate de elite guvernante, deși primii creștini fuseseră exemplare în împărțirea bunurilor și folosirea lor în comun lor, creștinismul degenerase de mult în încurajarea acceptării suferinței și supunerea la tiranie. Această nedreptate era explicată sărmanilor ca fiind voința unei Ființe atotputernice și înțelepte.
Caracterul ateu al acestei scrieri era confirmat și de susținerea ideii inexistenței sufletului sau a liberului arbitru. Astfel în capitolul V, preotul scrie: „Dacă Dumnezeu este de neînțeles pentru om, ar părea rațional să nu ne gândim deloc la El”. Meslier îl descrie mai târziu pe Dumnezeu ca „o himeră” și susține că presupunerea lui Dumnezeu nu este o condiție prealabilă pentru moralitate. De fapt, el concluzionează că „Fie că există sau nu un Dumnezeu […] îndatoririle morale ale oamenilor vor fi întotdeauna aceleași atâta timp cât ei posedă propria lor natură”.
În capitolele XXXIII și XXXIV, Meslier a contestat sănătatea mintală a lui Iisus, sugerând că Iisus „era într-adevăr un nebun și un fanatic”. Cel mai faimos citat al lui Meslier se referă la un om care „dorea ca toți marii oameni din lume și toată nobilimea să poată fi spânzurați și strangulați cu intestinele preoților”. Meslier admite că afirmația poate părea grosolană și șocantă, dar comentează că asta merită preoții și nobilimea, nu din motive de răzbunare sau ură, ci din dragoste de dreptate și adevăr. Acest citat va fi reluat apoi de Diderot sub forma: „Și [cu] intestinele ultimului preot să strangulăm gâtul ultimului rege”.
În această perioadă ideile ateiste nu au fost însă exprimate deschis. Din motive simplu de înțeles nici Meslier nu a avut curajul să-și facă publică scrierea… Astfel „ateismul” s-a mărginit să se manifeste doar ca o mișcare de susținere a toleranței și a libertății religiilor și la afirmarea deismului.
În epoca Reformei și Contrareformei, Europa nu tolera minoritățile religioase şi cu atât mai mult ateismul. Chiar și în Franța, unde Edictul de la Nantes fusese emis în 1598 şi recunoştea protestanţii calvinişti garantând protecţia acestora faţă de Inchiziţie, revocat în 1685, a existat foarte puțin sprijin pentru toleranța religioasă. Statele erau preocupate de menținerea uniformității religioase din două motive: în primul rând, credeau că mărturisirea lor aleasă era calea către Dumnezeu și alte religii erau eretice, iar în al doilea rând, unitatea religioasă era necesară pentru stabilitatea socială și politică. Legile anti-toleranță au fost concepute pentru avantaj personal, dar și cu costuri mari pentru stat și public dar ele au exacerbat conflictul religios, mai degrabă decât să-l diminueze.
De la începutul secolului al XVII-lea, tot mai multe voci au început să militeze pentru libertatea religioasă şi libertate de gândire. Potrivit lui Baruch Spinoza (1632-1677), libertatea de gândire și de exprimare erau valorile de bază ale toleranței şi ca atare, Spinoza se opunea cenzurii.
Curentul vocal privind libertatea religioasă apăruse tot la finele secolului al XVII-lea, un exponent important al acestuia a fost filozoful francez Pierre Bayle (1647-1706). El chiar a apărat ideea unei societăți ateiste etice, susţinând că filozofii a trebui să ducă un război împotriva intoleranței și superstiției. Bayle a fost văzut ca un gânditor periculos și un potențial ateu. În scrierile sale, el a respins utilizarea Scripturilor pentru a justifica constrângerea și violența: „Trebuie transcris aproape întreg Noul Testament pentru a colecta toate dovezile pe care ni le oferă despre blândețea și îndelunga răbdare, care constituie caracterul distinctiv și esențial al Evangheliei”. În „Dicționarul” său, în susținerea toleranței religioase, el mai spune: „Dacă diversitatea religiilor prejudiciază statul, aceasta se întâmplă nu din faptul că ele nu pot să trăiască una cu cealaltă, ci dimpotrivă fiindcă fiecare încearcă să o strivească și să o distrugă pe cealaltă prin metoda persecuției. Într-un cuvânt, toate nenorocirile rezultă nu din toleranță, ci din lipsa ei.”
În acelaşi timp însă John Locke (1632-1704) a sugerat o viziune pragmatică a toleranței, o toleranţă existentă doar între sectele creştine. El a negat vehement dreptul ateilor la toleranță, deoarece aceștia nu credeau într-un zeu, nu practicau nici o formă de cult recunoscută și nu căutau să-și salveze sufletele. În mod similar, el a negat toleranța față de catolici pe motiv că autoritatea papală a făcut din catolicism un pericol pentru stat. În esență, Locke a avansat o libertate de cult, nu o libertate de gândire.
Până la urmă, din motive politice pragmatice, în perioada Iluministă toleranţa religioasă a progresat. Religia a devenit subiect central de conversație în cea mai mare parte a secolului al XVIII-lea. A fost subiect de dezbatere în cafenelele și societățile intelectuale. Era un răspuns la violența religioasă din anii precedenți, care a discreditat irevocabil primatul confesional în sensibilitatea crescândă secularizată a multor culturi europene.
În acest context, chiar dacă acuzările de ateism erau frecvente, dar majoritatea oamenilor suspectați de colegii lor de ateism nu erau de fapt atei.
Thomas Hobbes (1588-1679) a fost privit pe scară largă ca ateu pentru interpretarea sa materialistă a Scripturilor dar deseori apare descris drept „ateist creștin”. La acuzele de ateism, defăimătoare și neînțelese în epoca sa, Hobbes a încercat să se apere spunând că „ateismul, impietatea și altele asemenea sunt cuvinte cu cea mai mare defăimare posibilă”. Hobbes s-a apărat întotdeauna de astfel de acuzații născute din faptul că el a adoptat poziții care nu erau de acord cu învățăturile bisericești din timpul său.
Pe vremea lui Hobbes termenul „ateist” era adesea aplicat oamenilor care credeau în Dumnezeu, dar nu și în providența divină, sau oamenilor care credeau în Dumnezeu, dar păstrau și alte credințe care erau incompatibile cu o asemenea credință. Această discrepanță a dus la multe erori în a determina cine a fost ateu în perioada modernă timpurie.
Un alt acuzat de ateism pentru scrierile sale despre istoria naturală a religiei, a fost scoțianul David Hume (1711-1776). Hume a scris despre aproape toate întrebările centrale din filosofia religiei iar aceste scrieri se numără printre cele mai importante și influente contribuții pe această temă. În „Istoria naturală a religiei ”, apărută în 1757, Hume susține că religiile monoteiste ale iudaismului, creștinismului și islamului derivă toate din religiile politeiste anterioare. El a sugerat că toate credințele religioase „urmează, în cele din urmă, teama de necunoscut” și chiar prezintă argumente care sugerează că politeismul a avut mai multe calități față de monoteism. Mai apoi, în „Istoria Angliei” (1754), analizând factorul credinței, Hume prezintă religia ca având un efect dăunător asupra progresului uman și că dacă Dumnezeu exista, el era impotent în fața problemelor europene.De fapt în lucrarea „Un tratat al naturii umane” (1740) el atrăsese atenția că: „În general, erorile din religii sunt periculoase; cele din filozofie sunt doar ridicole”.
Hume a ridiculizat și miracolele religioase, dar a mers pe o linie atentă, astfel încât să evite să fie prea critic față de creștinism. Chiar și așa, prin prezența lui Hume la Edinburgh orașul și-a câștigat reputația de „paradis al ateismului”, alarmând mulți britanici obișnuiți.
Dacă contemporanii l-au considerat pe Hume ateu sau cel puțin necreștin, criticii moderni îl descriu drept agnostic sau ca un „sceptic pirronian”. Oricum el a fost cu siguranță un sceptic în ceea ce privește credința religioasă, deși poate nu în măsura ateismului complet. Probabil că poziția lui Hume se caracterizează cel mai bine prin termenul „ireligios” sau poate cea de „slab deist”.
Prin avansarea toleranței religioase, în perioada Iluminismului, a fost posibilă afirmarea deschisă a ateismului, dar a fost departe de a fi încurajat.
Episodul: 1 « 2 « 3 « 4 « 5 « 6 « 7 
8
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.