Istoria ateismului (7) – Personalități liber-cugetătoare medievale
În perioada Evului Mediu, „ateismul” a evoluat de la indignarea unor intelectuali la adresa clerului creştin, care propovăduia o religie pe care în viaţa particulară clericii o respectau prea puţin. Bogăţia pe care religia creştină o invoca a fi strânsă în cer, preoţii o doreau pentru ei pe pământ iar smerenia era înlocuită cu o sete de putere fără margini. Toate acestea se realizau cu ajutorul fricii induse de pedeapsa unui Dumnezeu imperceptibil, mereu ameninţător, care acţiona în această lume doar prin intermediul clerului auto-declarat infailibil.
Aşa au apărut îndoieli privind la corectitudinea religiei propovăduite de o preoțime ipocrită. Aceste îndoieli au născut întrebări, nu referitoare la existenţa unui Dumnezeu, ci asupra naturii acestuia şi gradul în care divinitatea se implica direct sau indirect în viaţa oamenilor. Astfel au apărut primii liber-cugetători, mulţi rămaşi necunoscuţi. Alţii au rămas în istorie prin scrierile lor, care în unele cazuri le-au adus și sfârșitul.
Pietro Pomponazzi (1462-1525) a fost un filosof italian, care a încercat să clarifice problema sufletului, un subiect propus încă din antichitate de către Aristotel. În 1516 el a dat publicităţii lucrarea De immortalitate animae (Despre nemurirea sufletului), care a dat naștere unei furtuni de controverse între tomiștii ortodocși ai Bisericii Catolice şi averroiști, o filozofie care va deveni aproape sinonimă cu ateismul în utilizarea medievală târzie. Tratatul a fost ars la Veneția, iar Pomponazzi a ajuns în situaţia de a fi ameninţat cu moartea de către catolici. După scandalul produs, Pomponazzi și-a declarat aderarea la credința catolică iar acest lucru a făcut să nu fie condamnat de Biserică.
Machiavelli (1469-1527) a fost un personaj controversat cunoscut mai ales pentru Prințul, scriere publicată în 1513, care a făcut din cuvântul „machiavelic” un sinonim pentru înșelăciune, despotism și manipulare politică. Machiavelli este în general văzut ca fiind critic față de creștinism şi în special în ceea ce privește efectul său asupra politicii și a vieții de zi cu zi.
Machiavelli arată în repetate rânduri că religia a fost creată de om și că valoarea religiei constă în contribuția acesteia la ordinea socială și regulile moralei, care trebuie să fie prescrise dacă securitatea conducătorului o impune.
El îi descrie „profeți“ drept fondatori ai unor noi inovații în politică, care s-au folosit întotdeauna de forța armată și de crime împotriva propriilor oameni. El a estimat că aceste secte durează de la 1.666 la 3.000 de ani, ceea ce ar însemna că creștinismul ar trebui să se termine la aproximativ 150 de ani după Machiavelli.
Cu privire la creştinism el susţine că îi face pe oameni slabi și inactivi, predându-i fără luptă în mâinile oamenilor cruzi și răi.
Deși frica de Dumnezeu poate fi înlocuită prin frica de prinț, Machiavelli a considerat că a avea o religie este totuşi esențial pentru menținerea ordinii într-o republică. Pentru Machiavelli, un adevărat mare prinț nu poate fi niciodată el însuși religios dar, dacă poate, el ar trebui să-și facă poporul religios.
Judecata lui Machiavelli conform căreia guvernele au nevoie de religie din motive politice practice, a fost răspândită în rândul susținătorilor republicilor din vremurile care au urmat, până la Revoluția Franceză.
Giulio Cesare Vanini (1585-1619), a fost un filosof italian, medic și liber-cugetător un reprezentant al libertinismului. El a fost printre primii gânditori moderni care au privit universul ca pe o entitate guvernată de legi naturale. De asemenea a fost un susținător al evoluției biologice, susținând că oamenii și maimuțele au strămoși comuni. Urmărit de Biserica catolică, în 1612 el a fost obligat să fugă în Anglia dar aici a fost închis timp de 49 de zile. Întors în Italia a încercat să se protejeze publicând în 1615, Amphitheatrum Aeternae Providentiae Divino-Magicum, o carte împotriva ateismului. Într-o a doua carte, De Admirandis Naturae Reginae Deaeque Mortalium Arcanis publicată la Paris în 1616, va duce însă la arestarea sa în 1618 și, după un proces prelungit, a fost condamnat să i se taie limba, să fie ştrangulat iar trupul să-i fie ars pe rug. Sentința a fost executată la 9 februarie 1619.
Matthias Knutzen (1646- după 1674), a urmat Universitatea din Copenhaga pentru a studia teologia. În 1673 a preluat funcția de profesor de școală și predicator auxiliar din satul Kremper dar, la sfârșitul anului 1673, a fost demis pentru că a criticat autoritățile ecleziastice în predicile sale. În februarie 1674 a plecat la Roma și în septembrie 1674 la Jena. Acolo, Knutzen a distribuit broșuri ateiste scrise de mână.
Orașul și Universitatea din Jena au efectuat o investigație. Pentru a nu fi arestat, Knutzen a mers mai întâi la Coburg şi apoi la Altdorf, lângă Nürnberg. La 22 octombrie 1674, a fost văzut ultima dată la Jena, apoi toate urmele lui s-au pierdut… În istoria modernă occidentală, el este primul ateu cunoscut cu numele și în persoană.
În cele trei broșuri ale sale din 1674, Knutzen susținea că există o sectă sau o comunitate numită „Gewissener”, adică „oamenii conștiinței”, care aveau adepţi în marile oraşe europene, fapt privit doar ca o simplă ficţiune. Sub acest paravan, Knutzen susţine că doar le-ar răspândi învăţăturile.
Potrivit lui Knutzen, nu există entități transcendente precum Dumnezeu, diavolul sau suflete nemuritoare. De asemenea el afirmă că Biblia este neverosimilă datorită numeroaselor sale contradicții. Liniile directoare pentru comportamentul uman ar trebui să fie rațiunea și conștiința. Prin urmare, atât autoritățile laice, cât și autoritățile ecleziastice sunt de prisos. În scrisoarea sa în latină „Amicus Amicis Amica!”, Knutzen își rezumă convingerile astfel: „Mai mult, îl negăm pe Dumnezeu, disprețuim autoritățile de sus și respingem bisericile împreună cu toți slujitorii”. La fel, el afirmă un vechi principiu juridic roman: „Trăiți sincer, nu faceți rău nimănui și dați tuturor ceea ce merită”.
Opiniile lui Knutzen au provocat respingerea violentă a autorilor ecleziastici. În 1677, teologul german Tobias Pfanner a susținut că opera lui Knutzen a depășit infamia tuturor dușmanilor de religie cunoscuți până atunci.
John Toland (1670-1722) a fost un filosof raționalist irlandez și liber-cugetător, care a scris numeroase cărți și broșuri despre filosofia politică și filosofia religiei, expresii timpurii ale filosofiei Iluminismului.
Toland a obținut o bursă pentru a studia teologia la Universitatea din Glasgow. În 1690, Universitatea din Edinburgh i-a conferit un master. Apoi a obținut o bursă pentru a petrece doi ani studiind la Universitatea din Leiden din Olanda și ulterior, aproape doi ani la Oxford, în Anglia (1694-95).
În prima și cea mai cunoscută lucrare a sa Creștinismul nu este Misterios (1696), Toland a susținut că revelația divină a Bibliei nu conține mistere adevărate; mai degrabă, toate dogmele credinței pot fi înțelese și demonstrate prin rațiune din principiile naturale. Pentru acest argument a fost urmărit penal de un mare juriu la Londra, care a propus să fie ars pe rug dar sentinţa nu a fost pusă în aplicare. În schimb, la Dublin, a avut loc o execuţie simbolică, pe un rug fiindu-i arse cărţile în public.
Lui John Toland îi este atribuit şi „Tratatul celor trei impostori”, o lucrare în care sunt negate toate cele trei religii avraamice.
Kazimierz Łyszczyński (1634-1689), un filosof polonez a scris un tratat intitulat „De non-existentia Dei” în care a negat existenţa lui Dumnezeu, spunând printre altele: „Omul este un creator al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este un concept și o creație a unui Om. Prin urmare, oamenii sunt arhitecți și ingineri ai lui Dumnezeu și Dumnezeu nu este o ființă adevărată, ci o ființă existentă doar în interiorul minții, fiind himerică prin natura sa, deoarece un Dumnezeu și o himeră sunt la fel… Oamenii simpli sunt înșelați de cei mai vicleni cu fabricația lui Dumnezeu pentru propria lor asuprire; întrucât aceeași opresiune este protejată de oameni într-un fel, că dacă înțelepții ar încerca să-i elibereze prin adevăr, ei ar fi înăbușiți chiar de către oameni.”
Ca urmare a scrierii sale, Łyszczyński a fost arestat şi în urma unui proces grăbit, el a fost condamnat la moarte pentru ateism. În pofida Confederației de la Varșovia semnată în 1573, unul dintre primele acte europene care acorda libertăți religioase, şi chiar a intervenţiei regelui Sobieski, el a fost decapitat la Varșovia după ce limba i-a fost scoasă cu un fier înroşit și i-au fost arse mâinile.
Episodul: 1 « 2 « 3 « 4 « 5 « 6 
7
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.