Istoria ateismului (6) – Renaşterea şi Reforma
Începând cu secolul al XIV-lea, oraşele italiene în principal, vor intra într-o perioadă de prosperitate în primul rând prin extinderea comerțului în Asia şi a articolelor de lux din lumea musulmană, aduse acasă în timpul cruciadelor. Bogăţia a dus la încurajarea şi dezvoltarea artei şi apoi şi a celorlalte ramuri ale culturii: arhitectură, muzică, literatură, ştiinţă şi filozofie. Mulţi consideră că Renaşterea, care a acoperit perioada secolelor XV și XVI, a fost o perioadă din istoria culturală a Europei, care a reprezentat o pauză din Evul Mediu, ducând la o înțelegere modernă a umanității și a locului său în lume. Ea a afectat profund viața intelectuală europeană.
În această perioadă, cărturarii au căutat în bibliotecile monahale europene textele literare, istorice și oratorii latine din antichitate şi cea mai mare parte a literaturii latine a fost recuperată. Spre deosebire de textele latine, care fuseseră păstrate și studiate relativ în Europa de Vest încă din antichitatea târzie, studiul textelor grecești antice era foarte limitat în Occidentul medieval. Lucrările grecești antice despre știință, matematică și filozofie ajunseseră în Europa alături de cele ale savanţilor musulmani elaborate în Epoca de Aur Islamică (sec.IX – XIV), mai ales prim mijlocirea Califatului de la Cordoba, dar lucrări grecești literare, oratorii și istorice, au rămas necunoscute, ele fiind studiate doar de către cărturari bizantini. Căderea Constantinopolului în 1453, a generat un val de erudiți greci emigranţi, care au adus prețioase manuscrise în greaca veche. Cărturarii europeni, mulţi dintre ei cu studii teologice, aveau acum acces la cunoştinţele omenirii, acumulate de secole şi au luat cunoştinţă inclusiv de ideile ateiste ale anticilor, dar aderarea la acestea era greu de conceput în lumea totalitaristă impusă de Biserică.
De fapt, primii „atei” condamnaţi de Inchiziţia catolică au fost buni creştini, teologi care în dorinţa de a lega masele de credinţa creştină, au încercat să promoveze slujbele religioase în limbile naţionale şi să traducă Biblia. La sfârșitul secolului al XIV-lea a fost introdusă pedeapsa cu moartea pentru oricine a fost găsit în posesia fără licență a Scripturilor în limba engleză.
Între aceste personalităţi merită menţionaţi John Wycliff (1324-1384), teolog și jurist englez, care a fost excomunicat după moartea sa şi ale cărui rămăşiţe pământeşti au fost dezhumate şi arse în 1428, la ordinul Papei Martin al V-lea. Clericul ceh Jan Hus (1369-1415) a fost ars pe rug pentru ideile sale anti-papale, iar William Tyndale (1484-1536) va fi executat prin strangulare sub acuzația de erezie, apoi trupul i-a fost incinerat în public.
Cu toate acestea traducerea Bibliei în diverse limbi europene a continuat iar opoziţia şi totalitarismul Vaticanului a dus la o serie de rupturi în cadrul Bisericii catolice, cea mai elocventă fiind Reforma iniţiată de Martin Luther (1483-1546), prin publicarea în 1517 a celor „nouăzeci și cinci de teze”. Schisma a fost oficializată prin Edictul lui Worms din 1521, care l-a condamnat pe Luther și a interzis oficial cetăţenilor din Sfântul Imperiu Roman să-i apere sau să-și propage ideile.
Interzicerea traducerii Bibliei venea însă după ce Consiliul de la Toulouse din 1229 interzisese citirea Bibliei de către laici: „Interzicem, de asemenea, ca laicilor să li se permită să aibă cărţile Vechiului şi Noului Testament; cu excepția cazului în care cineva, din motivele devoțiunii, ar dori să aibă Psaltirea sau Breviarul pentru slujbele divine sau „Orele fericitei Fecioare”; interzicem cel mai strict să aibă vreo traducere a acestor cărți”.
Biserica a interzis laicilor să citească Biblia, de teamă că nu o vor înțelege greșit, de parcă ar fi trebuit să fie instruiți să citească Biblia. Cu alte cuvinte mirenii ar fi proști și preoții inteligenți… De fapt chiar și în seminarele teologice citirea directă a Bibliei a fost interzisă…
După ce Biserica Catolică a pierdut supremaţia absolută asupra unor mari teritorii europene, după ce a pierdut şi lupta cu traducerea Bibliei, şi interdicţia privind citirea Bibliei de către laici va cădea în desuetudine după momentul în care, în 1439, Gutenberg va inventa tiparul mobil. Inventarea tiparului va juca un rol cheie în dezvoltarea Renașterii, Reformei, Epoca Iluminismului și Revoluției Științifice.
În timpul Renașterii și al Reformei, criticile asupra instituției religioase au devenit mai frecvente în țările predominant creștine, dar nu poate fi echivalat cu un ateism în sine.
Deşi de origine franceză, termenul de „ateu” este identificat în scrieri englezeşti începând din 1566, conceptul de „ateism” apărând ca o reacţie la frământările intelectuale și religioase, care au apărut în aceste timpuri iniţial ca o acuză adusă celor care criticau sau chiar bănuiţi că ar nega „dreapta credinţă”. În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, nimeni nu a vrut să fie considerat un ateu, cuvântul „ateu” fiind fost folosit exclusiv ca o insultă.
Totuşi, cândva între 1600 și 1700, a fost publicată în limba latină, o carte anonimă intitulată „Theophrastus redivivus”, o antologie a gândirii libere, „un compendiu de vechi argumente împotriva religie și credință în Dumnezeu”. Lucrarea evident ateistă, cuprinde tratate materialiste şi sceptice din surse clasice precum Pietro Pomponazzi, Lucilio Vanini, Michel de Montaigne, Machiavelli, Pierre Charron și Gabriel Naudé.
Theophrastus redivivus, care şi-a luat numele de la filozoful grec Theophrastus (c.371 – 287 î.e.n.), a proclamat că „toți marii filosofi au fost atei, că religiile sunt lucrări inventate ale oamenilor, că nu există nicio dovadă validă a existenței zeilor, iar cei care pretind experiența unui zeu sunt fie necinstiţi, fie bolnavi”.
Cu toate acestea, spre deosebire de Tratatul celor trei impostori, o altă lucrare antireligioasă publicată în același timp, Theophrastus redivivus nu a fost niciodată menționat de filosofi și gânditori ai secolului următor, în ciuda faptului că a fost una dintre primele opere explicit anti-religioase publicate vreodată în Europa modernă. În aceiași perioadă a fost scris și tratatul Symbolum Sapientiae care a avut o mare influență asupra ateilor de mai târziu.
Începând din 1517, Reforma din Europa a deschis calea ateilor care atacau autoritatea Bisericii Catolice, care în războiul ei cu rebelii reformişti, a inspirat alţi gânditori să atace noile biserici protestante. Deismul, care exprima credinţa într-o zeitate neintervenționistă, a câștigat influență în Franța, Prusia și Anglia. Dacă mulţi dintre cei catalogaţi drept „deişti”, după standardele actuale ar fi numiți credincioși adevărați, între aceştia a încolţit şi ateismul, dacă nu cumva între adevăraţii deişti existau deja persoane atee, care sub masca deismului încercau să se protejeze ne mâna răzbunătoare a Bisericii.
Între aceste persoane, filosoful olandez Baruch Spinoza (1632 – 1677) a fost primul recunoscut drept „semi-ateist” dintr-o țară creștină în epoca modernă. El a susţinut că Dumnezeu nu se amesteca în funcționarea lumii, ci mai degrabă că legile naturale explicau funcționarea universului. La iniţiativa autorităţilor religioase evreieşti, el a fost expulzat și evitat de societatea evreiască, inclusiv de propria sa familie. Mai târziu, cărțile sale au fost adăugate de către Biserica Catolică la Indexul Cărților Interzise. A fost numit frecvent „ateist” de contemporani, deși nicăieri în lucrările sale Spinoza nu argumentează împotriva existenței lui Dumnezeu. De fapt, Spinoza a fost mai degrabă un exponent al panteismului, un concept care îl identifică pe Dumnezeu cu Natura şi care poate fi regăsit în religiile asiatice: sikhism, hinduism, confucianism sau taoism. Acuzat, în viziunea Bisericii de ateism, Spinoza nu a fost un personaj popular în primul secol după moartea sa căci un necredincios era de așteptat să fie un rebel în aproape orice și rău în toate acţiunile sale. Chiar dacă unii cărturari ai epocii au fost de acord cu scrierile sale, ei nu au spus acest lucru în public. Pentru acest lucru era nevoie de curaj… O poziție panteistă a fost adoptată şi de către Giordano Bruno…
În secolele XVI şi XVII, acuzaţia de ateism echivala cu moartea…
Étienne Dolet (1509-1546), cărturar, traducător și tipograf francez, a fost închis de mai multe ori şi, în cele din urmă, a fost condamnat pentru erezie, sugrumat și ars împreună cu cărțile sale.
Giulio Cesare Vanini a avut o soartă similară în 1619. În 1689 nobilul polonez Kazimierz Łyszczyński, care negase existența lui Dumnezeu în tratatul său filosofic „De non-existentia Dei”, a fost condamnat la moarte pentru ateism și decapitat la Varșovia după ce limba i-a fost scoasă cu un fier aprins și mâinile i-au ars încet. În mod similar, în 1766, nobilul francez François-Jean de la Barre a fost torturat, decapitat și corpul său a ars pentru presupus vandalism al unui crucifix
Dramaturgul și poetul britanic Christopher Marlowe (1563-1593) a fost acuzat de ateism atunci când în casa sa a fost găsit un fragment dintr-o scriere care neaga divinitatea lui Hristos. Înainte de a putea să se apere împotriva acuzației, Marlowe a fost ucis.
Cu toată amenințarea Bisericii, ideile ateiste, care încolțiseră în această perioadă, au ieșit la lumină. Primul ateist care și-a afirmat deschis concepția a fost criticul danez de limbă germană de religie Matthias Knutzen (1646 – după 1674), care a publicat trei scrieri ateiste în 1674. După el vor apare și alte personalități care își vor exprima dezacordul față de instituțiile religioase sau chiar vor proclama idei ateiste.
6
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.