Istoria ateismului (3) – Ateismul în Grecia antică
Între 650 și 320 î.e.n. Grecia avea aproximativ 1.200 de orașe-state separate, fiecare cu obiceiurile, tradițiile și guvernarea sa. Religia a exprimat această varietate de culte private, ritualuri și festivaluri dedicate numeroaselor entități divine. Lipsită de un text sacu unificator nu a existat o ortodoxie religioasă. Singurele scrieri acceptate de întreaga societate grecească erau epopeile lui Homer, care nu ofereau însă vreo viziune morală coerentă asupra zeilor ba adesea aceştia erau prezentaţi ca fiind imorali. Neexistând o religie unificată sau măcar dominantă, nu a existat un cler specializat care să le spună oamenilor cum să trăiască. Pe acest fundal, a existat o mare libertate de gândire şi şcoli filozofice care au încercat să explice fenomenele naturii, ciclul vieţii cu elementele fundamentale pe care mulți oameni le pun la îndoială și astăzi – cum ar fi cum problema răului în societate și aspecte ale religiei care par neverosimile.
Aceste teme apar incipient încă în lucrările lui Anaximandros (c.610 – 546 î.e.n) și Anaximenes (c.586 – 526 î.e.n.), care au încercat să explice de ce fenomene precum tunetul și cutremurele nu au de fapt nimic de-a face cu zeii. Acest lucru nu era considerat o impietate şi rareori era văzut ca fiind greșit din punct de vedere moral. La acel moment al istoriei greceşti era normal ca oamenii să poată avea un punct de vedere personal cu privire la subiectul zeilor.
Totuşi, la finele secolului al V-lea î.e.n., poetul liric Diagoras Melosului a fost condamnat la moarte în Atena, sub acuzația de a fi o „persoană lipsită de Dumnezeu“ (ἄθεος), după ce a făcut haz de Misterele Eleusine, dar a fugit din oraș pentru a scăpa de pedeapsă. Scriitorii de mai târziu l-au citat pe Diagoras drept „primul ateist”, dar probabil că nu a fost un ateu în sensul modern al cuvântului. Cam în acelaşi timp însă Socrate (469 – 399 î.e.n.), pe care, conform lui Platon, Oracolul de la Delfi l-a proclamat „cel mai liber, cel mai drept și mai înțelept” bărbat, a fost executat la Atena, obligat să bea cucută, pentru „nerecunoașterea zeilor orașului”. Aristofan, în piesa sa Norii (423 î.e.n.), îl descria pe Socrate ca învățându-i pe elevii săi că zeitățile grecești tradiționale nu existau.
De-a lungul timpului, în Grecia antică au existat mai multe şcoli filozofice dar puţine dintre ele au fost acuzate de ateism deşi mulţi dintre adepţi au susținut opinii ateiste sau mai corect aceştia criticau noțiunile religioase tradiționale. Xenofan (c. 570 – 478 î.e.n.) a spus că, dacă vacile și caii ar avea mâini, „atunci caii ar reprezenta drept zeii drept caii, iar vacile precum vacile”. Un alt filosof, Anaxagoras (c. 500 – 428 î.e.n.), a susținut că Soarele era „o masă de foc, mai mare decât Peloponezul”, fapt care i s-a adus o acuzație de impietate și a fost forțat să fugă din Atena.
În secolul al V-lea î.e.n., Leucipp și elevul său Democrit (c. 460 – 370 î.e.n.), în încercarea de a explica formarea și dezvoltarea lumii au pus bazele atomismului, o filozofie complet materialistă. Mai târziu, Aristotel (384-322 î.e.n.) a pus bazele şcolii Peripatetice care va fi mai târziu acuzată de ateism mai ales că a produs filozofi precum Strato din Lampsacus (c 335 – 269 î.e.n.) care nu credea în existența zeilor sau Teodor Ateul (c. 300 î.e.n.) care a negat deschis existența zeilor și a scris o carte „Despre zeii” în care şi-a expus opiniile.
Începând din secolul al V-lea î.e.n. şi mai apoi în secolul următor au apărut sofiștii, care au început să pună la îndoială multe dintre ipotezele tradiționale ale culturii grecești. Prodicus din Ceos susţinea că „lucrurile care erau în folosul vieții umane au fost considerate zei”. Protagoras a afirmat la începutul unei cărți că „cu privire la zei nu sunt în stare să spună fie că există sau nu există ”. La fel se spune că Critias (460 – 403 î.e.n.) neaga existența zeilor.
Cel mai important gânditor grec în dezvoltarea ateismului a fost Epicur (341–270 î.e.n.), care a fondat o şcoală filozofică extrem de influentă. Fără a nega existenţa zeilor, el credea că aceştia nu sunt interesați de treburile umane. În acest context, lui Epicur i se atribuie şi dilema: „Vrea Dumnezeu să împiedice răul dar nu poate? Atunci este neputincios. Poate dar nu vrea? Atunci e răuvoitor. Vrea şi poate? Atunci este diabolic.”
Epicurienii au negat existența unei vieți de apoi și necesitatea de a se teme de pedeapsa divină după moarte. Lucretius (c. 99 – 55 î.e.n.), poet și filosof roman. În lucrarea sa „Despre natura lucrurilor”, spunea că zeii există, dar susținea că frica religioasă este una dintre principalele cauze ale nefericirii umane și că zeii nu se implică cu nimic în lumea oamenilor. Epicurienii au fost deseori acuzaţi de ateism dar ei au negat aceste acuzaţii probabil şi pentru a scăpa de persecuţia autorităţilor. În mod similar au procedat pirhoniștii care au folosit această tactică declarând public că zeii există și au îndeplinit toate ritualurile stabilite pentru venerarea lor, dar în schimb în plan filozofic au refuzat să accepte implicarea zeilor în viaţa oamenilor. Sextus Empiricus (c. 160 – 210 e.n.) a compilat un număr mare de argumente aduse de antici împotriva existenței zeilor, recomandând să se suspende judecata cu privire la această chestiune. Opera sa a avut o influență durabilă asupra filosofilor de mai târziu.
În istoria ateismului mai poate fi inclus şi Euripide (480-406 î.e.n.), al cărui personaj principal din piesa Bellerophon, spune: „Cineva spune că deasupra sunt zei? Nu sunt; nu, nu sunt. Nimeni, condus de vechea fabulă falsă, să nu te înșele astfel”. La fel, în piesa satirică „Sisif”, care a fost atribuită atât lui cât şi lui Critias, se susţine că un om deştept a inventat „frica de zei” pentru a-i speria pe oameni şi ai determina să se comporte moral. Ca şi în cazurile precedente, această atitudine nu a însemnat că zeii înșiși erau inexistenți, ci mai degrabă că puterile lor erau o farsă. Ceva mai târziu, Aristofan (c. 448–380 î.e.n.), cunoscut pentru stilul său satiric, a scris în piesa sa „Cavalerii”: „Altaruri! Altaruri! Sigur nu credeți în zei. Care este argumentul vostru? Unde este dovada ta?”.
După instalarea creștinismului în Imeriul Roman, lucrările și ideile ateiste ale filozofilor greci vor fi dosite dar, ca o ironie a sorții, ele vor fi scoase la lumină și vor fi popularizate tocmai de lumea musulmană…
3
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.