Istoria ateismului (2) – Ateismul în Orient
Istoria cunoscută a ideilor ateiste începe în Orient încă din secolul al VI-lea î.e.n., atunci când apar filozofiile indiene precum: jainismul, budismul și diverse şcoli de filosofie hindusă: astika şi nastika. Lor li se poate adăuga şi taoismul din China antică. Aceste concepte filozofice care mai târziu, într-o oarecare măsură, vor fi convertite în religii, au oferit o cale filosofică și de mântuire, care nu implică închinarea la vreo zeitate.
Budismul a apărut în India antică între secolele VI și IV î.e.n. ca o filozofie bazată pe învățăturile lui Gautama Buddha (623-543 î.e.n.), având drept scop îndrumarea omului pentru ca acesta să depășească suferința cauzată de dorință, atașamentul față de un sine static și ignorarea naturii adevărate a realității. Buddha a criticat practicile preoților brahmani, promovând o cale spirituală care se concentrează asupra unui tip de trezire, numit și „eliberare” sau Nirvana, care se realizează doar prin efort individual, fără vreun ajutor sau intervenție divină. În budism oricine se trezește din „somnul ignoranței”, experimentând o relație nemijlocită cu realitatea, fără să fi fost instruit de cineva, poate deveni buddha.
În tradiția budistă timpurie zeitățile nu sunt văzute ca necesare în scopul salvării sufletelor iar realitatea lor este pusă la îndoială în mod explicit și deseori respinsă. Există o incompatibilitate fundamentală între noțiunea de zei și principiile budiste de bază, cel puțin în unele interpretări. Filozofii budişti au argumentat în mod explicit împotriva unei zeități creatoare precum Brahma: „Dacă Brahma este stăpânul întregii lumi și Creatorul multitudinii de ființe, atunci de ce a rânduit el nenorocirea în lume fără a face toată lumea fericită; sau în ce scop a făcut lumea plină de nedreptate, minciună și îngâmfare; sau domnul ființelor este rău prin faptul că a rânduit nedreptatea când ar fi putut exista dreptate?”. (Jataka; VI.208).
Totuşi tradițiile budiste nu neagă existența unor ființe supranaturale dar nu atribuie „zeilor” puteri, în sensul tipic occidental: creație, mântuire sau judecată. Cu toate acestea, rugăciunea către zeitățile iluminate este uneori văzută ca ducând la un anumit grad de merit spiritual. Budiștii acceptă existența unor ființe din tărâmuri superioare, cunoscute sub numele de „deva”, dar acestea, ca şi oamenii, suferă în samsara – ciclul renaşterilor, și nu sunt în mod special mai înțelepte decât oamenii.
Mai târziu, Huángbò Xīyùn, decedat în 850 e.n., un influent maestru chinez al budismului zen, a dezvoltat o întreagă filozofie în centrul căreia a fost puterea minții umane în fața oricărei divinități spunând printre altele: „Toți Buddha și toate ființele simțitoare nu sunt altceva decât Mintea Unică, pe lângă care nu există nimic. Singura minte este Buddha și nu există nicio distincție între Buddha și ființele simțitoare”; sau că prin meditație, „veți realiza brusc că de fapt că mintea voastră este Buddha… și aceasta este Calea Supremă”. Tot Huángbò Xīyùn îndeamnă la folosirea minții: „Dacă v-ați scăpa doar de conceptele de „obișnuit” și „iluminat”, ați descoperi că nu există alt Buddha decât Buddha din mintea voastră… Iluzia nu este ceva înrădăcinat în Realitate; există datorită gândirii tale dualiste. Dacă veți înceta doar să vă răsfățați cu concepte opuse precum „obișnuit” și „Iluminat”, iluzia va înceta de la sine.”; și concluzionează: „Proştii resping ceea ce văd dar nu ceea ce cred; înţelepţii resping ceea ce cred şi nu ceea ce văd”.
Jainismul apare cel puţin din secolul al VI-lea ca o religie dualistă cu universul format din materie şi suflete. Materia și sufletele din el sunt veșnice, necreate și nu există nicio zeitate creatoare atotputernică în jainism. Există totuşi fiinţe supranaturale dar niciuna dintre acestea nu exercită niciun fel de activitate creativă, nu are capacitatea de a interveni în viaţa omului sau răspunde la rugăciuni. De-a lungul veacurilor, filozofii jain au respins și s-au opus conceptului oricărui zeu creator atotputernic, iar acest lucru a dus la faptul că jainismul a fost etichetat ca nastika darsana sau o filozofie ateistă de către filosofiile religioase rivale.
În filozofia hindusă există şase şcoli majore: Nyaya, Vaisheshika, Sămkhya, Yoga, Mīmāṃsā și Vedanta. Dintre acestea, Sămkhya, Mīmāṃsā chiar şi Yoga nu resping vedele sau brahmanii, dar neagă un zeu personal, creator sau vreun zeu cu anumite atribute. Acestora li se poate adăuga şi Cārvāka…
Textul principal al școlii Sămkhya, Samkhya Karika, a fost scris de Ishvara Krishna în secolul al IV-lea e.n., moment în care era deja o școală hindusă dominantă. Originile școlii sunt mult mai vechi și sunt pierdute în legendă. Școala era atât dualistă cât și ateistă. Adepţii credeau într-o dublă existență a lui Prakriti („natură”) și Purusha („spirit”) dar nu acceptau un Ishvara („dumnezeu”), argumentând că existența lui Ishvara nu poate fi dovedită și, prin urmare, nu poate fi admis că acesta există. Școala a dominat filozofia hindusă la vremea sa, dar a decăzut după secolul al X-lea, deși comentarii erau încă scrise la sfârșitul secolului al XVI-lea.
Pentru școala Mīmāṃsā, textul de bază este Purva Mimamsa Sutras (sec. III – I î.e.n.) al lui Jaimini. Școala a atins apogeul în jurul anului 700 e.n. şi a exercitat o influență aproape dominantă asupra gândirii hinduse.
Principala preocupare a şcolii Mīmāṃsā a fost studierea naturii dharmei, bazată pe o interpretare atentă a Vedelor. Filozofii mimamsa credeau că revelația Vedelor era sacră, fără autor (apaurusheyatva), infailibilă și că era esențială păstrarea sfințeniei ritualului vedic, pentru a menține dharmei – ordinea cosmică. Ca o consecință a credinței în sfințeni ritualului, ei a respins noțiunea lui Dumnezeu sub orice formă. Mai târziu comentatorii sutrelor Mimamsa, cum ar fi Prabhākara (sec. al VII-lea e.n.), au avansat argumente împotriva existenței lui Dumnezeu. Mimamsa timpurie nu numai că nu l-a acceptat pe Dumnezeu, ci a spus că acțiunea umană în sine era suficientă pentru a crea circumstanțele necesare pentru a se bucura de roadele sale.
Rig Veda, cea mai veche dintre Vede, se ocupă cu scepticism semnificativ în jurul problema fundamentală a unui Dumnezeu creator și crearea universului, așa cum apare în Nasadiya Sukta (Imnul creației):
„Cine știe cu adevărat?
Cine o va proclama aici?
De unde a fost produs? De unde este această creație?
Zeii au venit ulterior, odată cu crearea acestui univers.
Cine știe atunci de unde a apărut?”. (Rig Veda, 10:129-6)
Școala Cārvāka a fost o şcoală filosofică complet materialistă și antireligioasă care a luat naștere în India având la bază scrierea Bārhaspatya-sūtras, elaborată probabil în secolele IV-II î.e.n. Şcoala, care este cea mai profund atee din regiune, s-a născut din scepticismul general din perioada imperiului Mauryan (322 şi 185 î.e.n.). Această filozofie a fundamentat scopul corect al vieţii oamenilor, iar acesta era cel de a duce o viață prosperă, fericită şi productivă în această lume. Școala pare să fi dispărut cândva în jurul secolului al XV-lea.
Charvaka nu credea în karma, renaștere sau în viața de apoi și susținea că omul trebuie să-și trăiască viața pământească fără restricții impuse de credințe deșarte: „Plăcerea Cerului constă în a mânca mâncare delicioasă, a ține companie tinerelor femei, a folosi haine fine, parfumuri, ghirlande, pastă de sandale … în timp ce mokșa este moartea, care este încetarea respirației vieții … prin urmare, înțelepții nu ar trebui să își bată capul din cauza mokșei. Un prost își irosește viața prin penitențe și posturi. Castitatea și alte asemenea reguli sunt stabilite pentru cei slabi de minte”. (Sarvasiddhanta Samgraha, versetele 9-12).
Taoismul chinezesc, ale cărui rădăcini datează cel puțin din secolul al IV-lea î.e.n., poate fi definit ca o filozofie panteistă, având în vedere că el nu nu recunoaște un zeu personal distinct, antropomorf sau de altă natură, ci divinitatea se identifică cu materia și universul, cu propriile sale creații, fiind schimbător și imperfect. Taoismul pune accentul pe care trăiesc în armonie cu Tao, care este ordinea naturală a universului.
Taoismul își trage fundamentele cosmologice din Școala Naturaliștilor, care s-au dezvoltat în secolele IV-III î.e.n. și a încercat să explice universul prin interacțiunea forțelor naturii: cele antagonice (yin și yang) și a celor cinci elemente (apă, foc, lemn, metal și pământ). Cu toate acestea, de obicei ordinele taoiste invocă un panteon de zeități care însă reflectă noțiuni diferite ale cosmologiei, în fruntea acestui panteon aflându-se cei „Trei Puri” considerați ca o manifestare pură a Tao-ului și originea tuturor ființelor. În ciuda acestor ierarhii a zeităților, concepțiile tradiționale despre Tao nu trebuie confundate cu teismul occidental. A fi „unul cu Tao” nu indică neapărat o uniune cu un spirit etern așa cum se întâmplă în hinduism.
Esența taoismul antic, preluată din Școala Naturaliștilor, poate fi rezumată în spusele filozofului Xun Yi (312 – 230 î.e.n.): „Roagă-te cât vrei, cerul nu te va auzi. Nu va opri iarna că ţie îţi este frig şi nu va face pământul mai mic pentru că nu vrei tu să mergi mai mult. Te rogi pentru ploaie şi plouă, dar asta nu are nimic de-a face cu rugăciunile tale. De multe ori nu te rogi să plouă şi plouă; ce mai spui atunci? Dacă vrei o viaţă mai bună, educă-te şi gândeşte-te profund la consecinţele acţiunilor tale”.
Episodul: 1 
2
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.