Mulţi istorici ai religiei consideră că într-o formă incipientă, credinţa în divinitate a apărut încă din momentul în care omul a început să raţioneze. E drept că în societăţile primitive pe care etnologii le-au cunoscut şi au apucat să le studieze înainte de apariția civilizatorilor europeni, au fost identificate cel puţin culte animiste, prima formă de religie. De aici, s-a lansat ideea că omul are nevoie de religie, deşi „un om fără religie este ca un peşte fără bicicletă”. (Edward A. Murphy).

Cu toate acestea, în Povestea civilizației, Will Durant relatează că o serie de triburi din Africa nu aveau culturi sau rituri identificabile. La acestea nu existau totemuri, nici zeități, nici spirite. Morții lor erau îngropați fără ceremonii speciale sau obiecte însoțitoare. Potrivit rapoartelor călătorilor, ei păreau chiar lipsiți și de superstiții simple.

Deşi se avansează ideea că ateismul a apărut relativ recent în societățile occidentale seculare, o incursiune în istoria antică sugerează însă că ateismul este la fel de natural pentru oameni ca și religia. De fapt, societățile timpurii erau mult mai capabile decât societatea modernă să conțină cel puţin elemente ateiste în spectrul a ceea ce considerau normal. Oamenii din lumea antică nu credeau întotdeauna în zei ba, chiar dacă nu făceau judecăți bazate pe rațiune științifică, acești „atei” timpurii făceau ceea ce par a fi obiecții universale cu privire la natura paradoxală a religiei – faptul că îți cere să accepți lucruri care nu sunt intuitiv acolo, în lumea ta. Faptul că acest lucru se întâmpla cu mii de ani în urmă, sugerează că forme de necredință pot exista în toate culturile și probabil că au existat întotdeauna şi pun la îndoială ideea că credința religioasă este un „cadru implicit” pentru oameni sau ideea „universalismului religios” – că oamenii sunt predispuși în mod natural sau „născuţi”, pentru a crede în zei.

În mod convenţional, ateismul este definit de absenţa credinței că zeitățile există. Etimologic, termenul îşi are originea în greaca veche, ἄθεος (atheos), însemnând „fără dumnezeu”. În antichitatea veche, termenul avea în general un sens peiorativ, aplicat celor care nu aveau nici un angajament față de credința în zei, în particular celor care nu împărtăşeau credinţa în zeii oficiali.

Cea mai veche caligrafie a cuvântului grecesc „atheoi” se păstrează pe „Papirusul 46”, datat la începutul secolului al III-lea, care conţine un fragment din Epistola către Efeseni, în care Pavel îi numeşte pe creştini cu acest termen: „aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu (atheos) în lume.” (Efeseni 2:12). (Mai apoi şi creştinii şi-au fabricat un dumnezeu…).

De fapt, creştinii timpurii au fost numiți „atei” deoarece nu credeau în zeii greci sau romani. Cu toate acestea, în timp ce au afirmat inexistența acelor zei, probabil ei credeau că acești dumnezei erau demoni înșelători despre care credeau că există. (1 Corinteni 8: 4-6). Acuzele de „ateism” aplicată adversarilor religioşi au fost înlocuite în timp cu cele de „păgânism” şi astfel noţiunea de „ateu” a dispărut din istorie până în în secolul al XVI-lea, odată cu răspândirea libertăţii de gândire, ancheta sceptică și creșterea ulterioară a criticilor asupra religiei.

Termenul modern de „ateist”, provenit din francezul „athéisme” în sensul „celui care neagă existența lui Dumnezeu sau a zeilor”. El apare în scrieri englezeşti cel puţin din 1566, dar cu o aplicare restrânsă. Conceptul de ateism a reapărut inițial ca o reacție la frământările intelectuale și religioase din Epoca Iluminismului și a Reformei, atunci când criticile asupra instituției religioase au devenit mai frecvente în țările predominant creștine, dar nu s-au echivalat cu un ateism în sine. Cuvântul „ateist” a fost folosit exclusiv ca o insultă și nimeni nu a vrut să fie considerat un ateu. (Chiar și astăzi, în societățile religioase conservatoare, se încearcă păstrarea acestui sens…). Situaţia s-a schimbat după Revoluția Franceză din 1789, moment după care gândirea ateistă a luat un avânt notabil, pledând pentru supremația omului rațiunii. Acesta a deschis calea pentru mișcările ateiste din secolele următoare şi a adus în discuţie problema ateismului, care a stat multă vreme ascuns de ameninţarea societăţiilor religioase absolutiste.

De-a lungul timpului clerul şi puterea politică au format o alianţă, profitabilă ambelor părți, şi împreună au reuşit să impună populaţiei dogmele religioase drept legi divine şi în paralel să elimine orice potenţială ameninţare la adresa religiei oficiale. Lucrurile s-au schimbat într-o oarecare măsură dar nu prea mult căci pentru politic, în numele unui zeu masele pot să fie manipulate şi dominate cu mai multă uşurinţă. Clerul numeros profită și el din plin de avantajele oferite de a servi unui dumnezeu…

La nivel mondial, ateismul a început să prindă tot mai multă forță afirmându-se cu intensitate diferită pe glob, în funcție de istoricul religios și nivelul cultural al populațiilor respective. Bisericile, cu toată rivalitatea dintre ele, au realizat că principalul adversar al lor este noul curent ateist și au trecut la o propagandă de discreditatre a acestuia, calificându-l inițial un curent păgân modern, apoi drept o nouă religie. Prin definiție însă, religia este credința în supranatural, sacru sau divin, credința în codul moral, practicile de ordin ritual, dogmele, valorile și instituțiile asociate cu această credință. Chiar cuvȃntul „religie”, provenit din latină, înseamnă „re-legare”, respectiv restabilirea relației dintre Dumnezeu și Om. Religia este expresia simbolică a unei încrederi în existența unei forțe supranaturale, în speță Dumnezeu, de care omul ar depinde.

Tot prin definiție, ateismul neagă existența unui dumnezeu și orice posibilitate ca o astfel de forță să guverneze viața oamenilor, astfel că „a numi ateismul religie e ca și cum ai numi chelia o culoare de păr.” (Don Hirschberg). De fapt, ateismul nu este o credință sau o convingere, ci o concluzie la care se ajunge studiind dogmele religioase, înțelegând natura și societatea, dar mai ales gândind liber de orice constrângeri și convenții sociale…

În funcție de societățile în care se afirmă, ateismul se manifestă sau mai corect este afirmat diferit, de la persoanele care afirmă deschis că nu există nicio zeitate, la cele care din diferite motive evită să facă public această afirmație, și până la ateii slab implicați, care nu cred într-o zeitate, dar nu resping în mod explicit o astfel de credință.

Organizațiile religioase vorbesc despre ateism ca și cum ar fi o patologie a culturii moderne care va trece…

Odată, toată lumea a crezut într-un Dumnezeu ca răspuns la marile probleme ale vieții, ca soluție pentru întrebările care la un anumit moment al evoluției civilizației umane nu își aveau răspuns. Nici astăzi lucrurile nu stau foarte diferit. Mulți oameni în fața greutăților vieții caută ajutor în divinitate, mulți oameni nu au capacitatea să înțeleagă știința, dar cei mai mulți s-au născut și au fost educați într-un mediu religios de care nu se pot detașa. Până la urmă istoria credinței și a necredinței, înainte de a fi una intelectuală, este una emoțională, o istorie care începe dintr-un trecut îndepărtat…

Facebook Comentariu
Distribuire
https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2021/03/A.1.0-coperta.jpg?fit=535%2C305https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2021/03/A.1.0-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria ateismuluiMulţi istorici ai religiei consideră că într-o formă incipientă, credinţa în divinitate a apărut încă din momentul în care omul a început să raţioneze. E drept că în societăţile primitive pe care etnologii le-au cunoscut şi au apucat să le studieze înainte de apariția civilizatorilor europeni, au fost identificate...Pentru cei care știu să gândească singuri