Toate sărbătorile religioase se desfăşoară după ritualuri bine stabilite, care pun în scenă mituri mai vechi sau mai noi, păstrează elemente venite din ancestral, din religiile primitive, uneori neînţelese chiar şi de către oficianţi. Printre riturile şi obiceiurile legate astăzi de sărbătoarea Paştelui creştin apare iepuraşul şi ouăle sale…

Această legătură paradoxală s-a născut din legendele care au circulat în jurul zeiţei germanice Ēostre, dar tradiţia ouălor de Paşte este mult mai veche.

Oul apare ca un simbol de cult din timpuri străvechi. Arheologii au descoperit ouă din piatră colorate cu hematită datând din neolitic în China, India, Persia, etc. Ele sunt pomenite în toată mitologia universală, de la legendele brahmane la Kalevala Nordului, de la miturile slave, la cele mediteraneene.

Ouă din piatră cu decoruri sculptate, datate între anii 7500 – 6500 î.e.n., au fost descoperite în vechea cultură dunăreană Lepenski Vir. În săpăturile din apropierea satului ucrainean Luka Vrublivets’ka, într-un sit aparţinând culturii Trypillia-Cucuteni datat între mileniile V – III î.e.n., au fost descoperite ouă fasonate din lut. Astfel de ouă ceramice decorate cu motive din natură, au fost descoperite în morminte datate dintr-o fază mai târzie în Rusia şi în Suedia, apoi fragmentele unor coji de ouă colorate au fost dezgropate în timpul săpăturilor arheologice din Ostrówek, Polonia.

Ca și în multe culturi antice, vechii slavi s-au închinat unui zeu soare, Dažbog – o sursă a întregii vieți. Ouăle decorate cu simboluri ale naturii au devenit o parte integrantă a ritualurilor de primăvară, servind ca talismane binevoitoare. Vechiul obicei de a decora ouă ca simbol al renaşterii naturii s-a păstrat până astăzi în zona slavă unde sunt cunoscute astăzi sub numele de Pysanky.

În credinţele vechilor popoare, la celţi, grecii, fenicieni, egipteni, tibetani, hinduşi, chinezi, japonezi, siberieni şi indonezieni, lumea s-a născut dintr-un ou: Oul cosmic sau Oul lumii.

Oul cosmic este un motiv mitologic regăsit în cosmogoniile multor culturi care coboară din cultura proto indo-europeană dar și în alte culturi și civilizații. De obicei oul cosmic este un început al universului sau a unei fiinţe creatoare, care a apărut prin eclozarea unui ou ivit uneori din oceanul primordial.

Cea mai veche idee de „cosmos în formă de ou” provine scripturile sanscrite unde este numit Brahmanda, termen care derivă din numele zeului creator Brahma şi „anda” care înseamnă „ou”.

La egipteni, în varianta hermopolitană a mitului creaţiei, zeul soarelui Ra s-a născut din oul primordial.

În mitologia chineză, dintr-un ou s-a născut gigantul Pangu care, din acelaşi ou, a creat apoi cerul și pământul.

În tradiția orfică dintr-un ou cosmic a eclozat zeitatea primordială hermafrodită Phanes, care la rândul său i-a creat pe ceilalți zei.

În Kalevala, epopeea națională finlandeză, există un mit conform căruia lumea a apărut din oul pe care o raţă l-a ouat în poala lui Ilmatar, zeița aerului.

Pornind de la aceste legende, oul a căpătat o încărcătură magică şi în civilizaţiile antice el a simbolizat nu doar începutul lumii şi a vieţii ci şi regenerarea, fertilitatea, fecunditatea, prosperitatea. Astfel oul a intrat în rândul obiectelor magice, având valoare de omen – mijloc de prezicere a viitorului şi mesager al zeilor. În această calitate oul a fost integrat în riturile şi obiceiurile calendaristice şi cele agro-pastorale.

În multe morminte antice au fost descoperite ouă decorate ca o garanţie a reînvierii, iar în secolul I e.n., oul a apărut în iconografia păsării Phoenix, pasărea renăscută din propria cenuşă…

Răspândirea oului înroşit în lumea mediteraneană se datorează în mare măsură anticului festival persan Nowruz un eveniment care marca Anul Nou celebrat la vremea echinocţiului de primăvară.

Vechii iranieni au avut ca principală sursă de existenţă agricultura iar venirea primăverii a fost cel mai important moment al anului. Din acest motiv începutul unui nou an a fost stabilit la echinocţiul de primăvară şi celbrat cu mare fast sub forma festivalului Nowruz, integrat apoi în zoroastrism, o religie care a rezistat în Persia până în secolul al VII-lea e.n. când a apărut islamismul. În cadrul vechilor festivităţi a apărut şi tradiţia vopsirii ouălor ca simbol al unui nou început…

În timp au avut loc împrumuturi între Nowruz-ul iranian şi mesopotamianul Akitu apoi, în perioada „captivităţii babiloniene”, evreii au preluat o parte din tradiţiile găsite aici, inclusiv cea a ouălor ca simbol al unui nou început. La fel a fost adoptată şi ceremonia adunării familiei în jurul mesei festive de la începutul sărbătorii, masă pe care se găseşte obligatoriu aşa numitul aranjament Haft-Sin sau „Cele şapte S-uri”. Astfel în tradiţia evreiască a apărut masa de Seder cu platoul tradiţional, care cuprinde obligatoriu cinci alimente simbolice, între care şi un ou fiert în apă sărată simbolizând acel „korban chagigah”, jertfa specifică sărbătorii, oferită în Templul de la Ierusalim.

Cuceririle lui Alexandru Macedon au dus la răspândirea tradiţiilor religioase din Orientul Mijlociu în tot bazinul mediteranean iar Imperiul Roman a dus aceste tradiţii în toată lumea antică.

Primul ou vopsit de care se știe astăzi este un oul de struț punic din sec. IV-III î.e.n. descoperit în Cartagina.

Romanii îşi dăruiau cu ocazia Anului Nou, celebrat la începutul lunii martie, ouă roşii în semn de pace, prietenie, invocând vitalitatea şi prosperitatea.

Coloratul ouălor cu ocazia sărbătorilor de primăvară apare apoi ca o tradiţie precreștină începând din Armenia, Rusia, Grecia, zona mediteraneană şi până în Europa Centrală.

În zona central-europeană ouă încondeiate au fost descoperite în morminte, probabil având o semnificaţie legată de renaştere. Un fragment din coaja unui ou ornamentat prin incizare cu acul a fost descoperit într-un mormânt avar la Kis Zombor (Ungaria), în proximitatea frontierei cu România.

Pe teritoriul Germaniei, la Herrnsheim, probabil cu aceeaşi semnificaţie de ofrandă adusă mortului, s-au descoperit ouă pictate într-un mormânt de copil datat aproximativ în anul 320 e.n.

Ca în multe alte cazuri, creştinismul a preluat tradiţia păgână adaptând-o teologiei sale şi punând-o în legătură cu învierea lui Iisus. În această idee, primii creştini din zona mesopotamiană vopseau ouăle în roşu, verde și galben, dar apoi legendele creştine au impus culoarea roşie ca simbol al jertfei zeului creştin.

Până la începutul erei noastre ouăle vopsite intraseră în tradiţiile populare de primăvară sau în riturile legate de reînviere, astfel că Biserica creştină nu a avut altceva de făcut decât să le „încreştineze”.

Tradiţia păgână a fost transpusă în cheie creştină prin câteva legende. O povestire care circulă în Vest, spune că Maria Magdalena a adus un coş cu ouă fierte ca să le împartă cu alte femei la mormântul lui Iisus. Într-o primă variantă, sângele picurat din rănile lui Iisus au colorat ouăle în roşu. Într-o altă variantă aceste ouă şi-au schimbat culoarea devenind roşii strălucitoare atunci când Maria a văzut că Hristos a înviat.

O altă povestire care reliefează efortul Mariei Magdalena de a răspândi Evanghelia în lume, spune că aceasta a ajuns la împăratul Romei şi l-a salutat cu „Hristos a înviat!”. Împăratul a arătat un ou de pe masa sa spunând: „Hristos a înviat la fel cum  acest ou este roşu”. În acel moment oul a devenit roşu, colorat cu sânge…

Cu legendele aferente, Biserica creștină a adoptat în mod oficial obiceiul vopsitului ouălor ca un simbol al învierii lui Iisus. Acest lucru apare consemnat în „Ritualul roman”, a cărui primă ediție a fost publicată în 1610, acolo unde apar printre altele binecuvântările de Paște concepute de către Papa Paul V (1605 – 1621) pentru miel, pâine și pentru ouă: „Biecuvântează, o Doamne, Te implorăm, această creatură a Ta, oul, ca să devină hrană folositoare pentru slujitorii Tăi, mâncându-l în amintirea Domnului nostru Isus Christos…”

(Biserica Ortodoxă a lansat şi ea o binecuvântare similară, mai pompoasă, iar alături de ouă apare şi sfânta brânză: „Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Ziditorule şi Făcătorule a toate, binecuvântează brânza şi ouăle acestea, şi pe noi ne păzeşte întru bunătatea Ta ca, gustând dintr-însele, să ne umplem de harurile Tale cele date nouă cu prisosinţă şi de bunătatea Ta cea negrăită.”).

Pe României, încondeierea ouălor ca obicei pascal este semnalată în 1660 de către călătorul turc Evlia Celebi, care a vizitat cetatea Oradiei şi scria despre „târgul ouălor roşii”, ce se ţinea în perioada sărbătorilor de primavară. Mai apoi, călătorul italian Antonio Maria del Chiaro, secretar al lui Constantin Brâncoveanu, pomenea în 1718 despre acelaşi obicei surprins în Valahia…

Apariţia iepuraşului în sărbătoarea Învierii Domnului este semnalată în Germania anului 1590 şi asta nu că teologii creştini ar fi descoperit vreo legătură între urechiat şi zeul creştin, ci din cauza legendelor care circulau în jurul zeiţei anglo-saxone Ēostre a cărei sărbătoare fusese încreştinată sub forma Paştelui. În lucrarea călugurului benedictin Bede Venerabilis (672/3 –735 e.n.) „De temporum ratione”, el prezintă festivalul zeiţei dar nu menţionează ouăle, care vor fi apărea în scenariul sărbătoririi Paştelui mai târziu.

Papa Grigore cel Mare ordonase misionarilor să utilizeze aşezămintele religioase păgâne, vechile sărbători şi obiceiuri, şi să le asimileze sfinţilor şi ritualurilor creştine. Festivalul primăverii dedicat zeiţei Ēostre fusese asimilat cu sărbătoarea creştină a Învierii Domnului. Mai târziu, folosindu-se una dintre legendele legate de zeiţa primăverii, a urmat să fie creştinat iepuraşul şi ouăle sale.

Legenda în cauză spune că zeiţa prietenă a animalelor, a găsit într-o iarnă o pasăre rănită pe câmp. Pentru a o salva de la moarte, Ēostre a transformat-o într-o iepuroaică, aceasta păstrând însă capacitatea de a depune ouă. Pentru a-i mulţumi binefăcătoarei sale, iepuraşul decora ouăle făcute şi i le dăruia zeiţei. Probabil că legenda a dorit să explice mai vechea tradiţie de decorare a ouălor cu ocazia festivalul zeiţei, cert este că misionarii misionarii creştini nu au avut altceva de făcut decât să încreştineze şi iepuraşul cu ouăle sale.

Iepuraşul de Paşte a fost lipit de sărbătoarea pascală şi, pe lângă tradiţionalele ouă, a început să aducă daruri copiilor, ajungând un fel de „Moş Crăciun” şi, la fel ca acesta, şi-a stabilit o reşedinţă oficială în oraşul german Ostereistedt (Oraşul ouălor de Paşte) din Saxonia, unde primeşe scrisori de la copii.

Creştinarea iepuraşului de Paşte nu a fost una dificilă căci iepurele făcea parte din decorul bisericilor medievale sub forma celor „Trei iepuri”, un motiv preluat din mitologiile păgâne şi apoi interpretat în cheie creştină. Cum în timpurile vechi se credea că iepurele de câmp este hermafrodit şi acesta s-ar putea reproduce fără pierderea virginității, a dus la o asociere cu Fecioara Maria, apoi simbolul „Triplul iepure” a fost asociat cu Sfânta Treime.

O altă legătură între iepure şi Paşte a pornit de la faptul că micul urecheat era considerat un simbol al lunii şi cum fazele lunii  sunt cele care stabilesc în fiecare an în ce zi se sărbătoreşte Paştele, s-a mai creat o legătură între animal şi sărbătoare.

Cum toate aceste legături pornesc de la interpretări ale unor simboluri şi credinţe păgâne, reprezentanţii clerului creştin au încercat să-l documenteze şi biblic. Astfel iepuraşul a fost descoperit în Proverbele lui Solomon, acolo unde apare următorul citat: „Patru vietăţi sunt mici pe pământ, şi totuşi dintre cele mai înţelepte: furnicile, care nu sunt un popor tare, dar îşi pregătesc hrana vara, şoarecii de munte, care nu sunt un popor puternic, dar îşi aşează locuinţa în stâncă; lăcustele n-au împărat şi totuşi pornesc toate în cete; păianjenul (sau şopârla), îl poţi prinde cu mâinile, şi se găseşte totuşi în palatele împăraţilor.” (Proverbele; 30:24-28).

În acest citat apare un animal specific regiunilor muntoase ale Orientului Apropiat (Levantului), dar necunoscut europenilor. Acest animal a fost asimilat de către traducătorii Bibliei unor animale mai cunoscute: viezure, şoarece, dihor, etc. În mod similar, „şopârla”, prezenţă obişnuită în casele asiatice, a fost înlocuită cu „paianjenul”, prezenţă mai normală în Europa… Onkelos, cel care în sec.II e.n. a tradus Proverbele în greacă, a înlocuit „viezurii de stâncă” prin „iepuri de sâncă”, iar Luther, în 1545, spune: „Iepuraşul, un popor slab, dar care îşi aşează casa în piatră…”. Astfel a fost introdus iepurele în Vechiul Testament şi în predicile misionarilor creştini, care leagă „iepurele” de „piatra” pe care trebuia zidită Biserica lui Iisus.

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2020/04/20.2.0-coperta.jpg?fit=304%2C253https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2020/04/20.2.0-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorToate sărbătorile religioase se desfăşoară după ritualuri bine stabilite, care pun în scenă mituri mai vechi sau mai noi, păstrează elemente venite din ancestral, din religiile primitive, uneori neînţelese chiar şi de către oficianţi. Printre riturile şi obiceiurile legate astăzi de sărbătoarea Paştelui creştin apare iepuraşul şi ouăle sale... Această...Pentru cei care știu să gândească singuri