Întreaga religie creştină se centrează pe moartea şi învierea lui Iisus iar vreme îndelungată acest moment a fost singura sărbătoare creştină. Cum zeul creştin s-a născut din scrierile şi pe meleaguri israelite, evangheliştii au plasat momentul culminant al poveştii creştine în timpul principalei sărbători evreieşti, cea a Paştelui. Cum Paştele evreiesc se sărbătorea timp de şapte zile, a apărut şi scenariul „săptămânii patimilor” astfel că sărbătoarea creştină s-a suprapus iniţial, dar cu alt conţinut, peste cea ebraică.

Vechiul Testament prezintă Paştele ca o sărbătorire a ieşirii din Egipt, dar chiar textul biblic (Exodul;12) dezvăluie câteva aspecte interesante, care contrazic conţinutul actual al sărbătorii. În primul rând Domnul ordonă o schimbare de calendar: „Luna aceasta va fi pentru voi cea dinâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului.” (Exodul;12:2). Apoi Domnul vorbeşte despre momentul „Paştelui” (Ex.12:11-12) ca despre un eveniment cunoscut evreilor, stabilind jertfele şi ritualul corespunzător sărbătorii. Interesantă apare şi indicaţia de a folosi sângele de jertfă pentru a unge stâlpii şi pragul de sus al uşilor de la case, pentru ca Domnul să ştie familiile ce vor fi ferite de urgia dumnezeiască. (Ex.12:7 şi 13).

Cei care citesc textul biblic ar trebui să fie cel puţin uimiţi de faptul că Dumnezeu cel atotştiutor are nevoie de un semn pentru a recunoaşte casele care trebuie ocrotite de pedeapsa divină. Nu trebuie să-l învinovăţim pe Domnul de nepricepere căci cerinţa ungerii uşilor cu sângele jertfei nu are legătură cu evenimentele prezentate în Exod ci cu un străvechi rit apotropaic, prin care se asigura protecția unei locuințe familiale din cadrul clanului. Ritualul cerea ca ungerea cu sângele unei oi sacrificate să se facă cu o ramură de isop şi astfel forţele demonice nu mai puteau pătrunde în casa respectivă.

Tot prin poruncă divină s-a trecut şi la adoptarea calendarului lumii mesopotamiene, care avea ca punct de referinţă echinocţiul de primăvară.

Odată cu adoptarea calendarului semitic, evreii au preluat, cu alte denumiri, şi sărbătorile agricole ale popoarelor vecine: Pesah, Shavuot și Sukkot.

Pesah are la origine festivalul mesopotamian de primăvară cunoscut sub numele de Akitu, nume care provine din sumerianul „akiti = orz” şi marca începutul recoltării acestei cereale. Mai apoi în Babilon, sărbătoarea a fost dedicată victoriei lui Marduk asupra lui Tiamat şi a marcat şi începutul anului.

Shavuot a fost dedicată recoltării grâului (vezi Ex.34:22), care avea loc în perioada 15 mai – 14 iunie, sărbătoare care în creştinism a fost preluată sub numele de Rusalii. În vechime timpul recoltării cerealelor, care începea cu Paştele şi se încheia cu Shavuotul, dura șapte săptămâni şi era o perioadă de bucurie (Ier.5:24Deut.16: 9-11; Isaia 9:2).

Sukkot, tradusă de regulă drept „Sărbătoarea corturilor” era plasată în luna octombrie şi marca încheierea lucrărilor agricole inclusiv culesul fructelor.

În momentul în care preoţii israeliţi au redactat primele cinci cărţi biblice şi naraţiunea Exodului a preluat o funcție centrală în religia ebraică, vechile sărbători agricole au căpătat sensuri noi, ele fiind complet subsumate izbăvirii lui Israel cu ajutorul Domnului. Paştele a devenit comemorarea ieşirii din Egipt, Shavuot aniversează ziua în care Yahweh a dat Legile sale israeliţilor adunaţi la poalele Muntelui Sinai, iar Sukkot comemorează perioada de 40 de ani în care evreii au rătăcit în deșert trăind în adăposturi temporare.

Religia creştină s-a născut în jurul mitului morţii şi învierii zeului, un motiv mitologic de largă circulaţie în Orientul Apropiat.

La canaaniţii vecini, sărbătoarea primăverii avea în centru învierea lui Hadad, zeu al ploii, fertilităţii, agriculturii şi „Domn al Cerului”. La începutul toamnei, Mot „zeul morţii” îl răpea pe Hadad/Baal ascunzându-l sub pământ, iar primăvara, după o luptă cu Mot, zeiţa recoltei Anat îşi aducea soţul la viaţă. În mitologia greacă circula mitul Demetrei şi al Persefonei în jurul căruia se dezvoltaseră şi erau la modă Misterele Eleusine.

Scenariul morţii şi învierii lui Iisus, plasat în perioada sărbătoririi Paştelui evreiesc, va condensa evenimentele pe parcurasul a doar şapte zile, dar cum esenţa evenimentului creştin diferită de semnificaţia sărbătorii iudaice, scenariul copiat de către creştinism a fost cel al festivalului Akitu.

Festivalul mesopotamian Akitu îşi are începuturile cel puţin din anul 2000 î.e.n. şi era plasat la momentul apariţiei primei „Luni noi” de după echinocţiul de primăvară, adică la sfârşitul lunii martie. Cu timpul sărbătoarea a fost profund legată de religie și mitologie, desfăşurându-se timp de 12 zile după un scenariu consacrat.

Primele trei zile erau destinate rugăciunilor, apoi în cea de-a patra zi era recitat Enuma Elish – Poemul creaţiei.

În cea de-a cincia zi se derula un scenariu inedit, copiat apoi de povestea creştină. În această secvenţă a festivalului avea loc o umilire a regelui babilonian, care era adus înaintea unei statui a zeului Marduk. Aici era dezbrăcat de hainele regale, deposedat de bijuterii, de sceptru şi coroană, apoi era bătut şi tras de urechi de către marele preot. (Vezi batjocorirea lui Iisus). La finalul zilei, zeul Marduk va fi luat prizionier de monstrul Tiamat. (Răstignirea şi moartea zeului creştin…).

În cea de-a şasea zi, două marionete din lemn, decorate cu aur și pietre prețioase, îmbrăcate în roșu, erau batjocorite, bătute şi apoi arse. (Cei doi tâlhari răstigniţi alături de Iisus…).

În ziua a şaptea, după trei zile de închisoare, Nabu se luptă cu zeii cei răi, îl eliberează pe Marduk şi-i redă gloria. (Învierea lui Iisus după trei zile…).

Trei zile la rând era sărbătorită victoria lui Marduk, apoi în ziua următoare se făcea un nou legământ între zei şi oameni, care vor fi fericiţi cu condiția ca ei să le slujească cu credinţă zeilor.

În ultima zi Marduk se întoarce la ceruri, statuile zeilor se întorc în templul lui Marduk iar oamenii încep lucrările agricole.

Festivalul Akitu a fost adoptat şi s-a răspândit în toată zona mesopotamiană şi a continuat să se desfăşoare pe tot parcursul Imperiului Seleucid şi în perioada Imperiului Roman. La începutul secolului al III-lea e.n. sărbătoarea se desfăşura în Emessa şi Siria în onoarea zeului Elagabal, iar conform lui Herodian (Istoria romană, 5.6), împăratul roman de origine siriană Elagabalus, între anii 218 – 222 e.n. l-a introdus chiar la Roma.

În acest timp,  secenariul a suferit o serie de modificări, rolul împăratului a fost preluat de către un condamnat la moarte, declarat împărat pe timpul festivalului apoi executat împreună cu alţi doi condamnaţi, care au înlocuit manechinele. (Este scenariul răstignirii „regelui iudeilor” între doi tâlhari…).

În vechea Persie sărbătoarea primăverii este cunoscută sub numele de Nowruz o sărbătoarea care se desfăşura la data echinocţiului de primăvară. Sub numele de Kha b-Nisan, anticul festival de primăvară mai este celebrat şi astăzi…

Scenariul festivalului Akitu a fost transpus în cheie creştină preluând iniţial denumirea evreiască de Paşte. La începuturi, în unele biserici Paştele creştin se sărbătorea la dată fixă: fie pe 25 martie, fie pe 27 martie, dar apoi sub influenţa povestirii evanghelice, data sărbătoii s-a suprapus peste cea iudaică. În contextul în care religia creştină s-a rupt de iudaism, s-a dorit şi o distanţare de Paştele evreiesc, nu numai în conţinut ci şi ca dată de sărbătorire. Problema a fost tranşată cu ocazia Conciliului de la Niceea din anul 325 e.n., atunci când s-a stabilit o regulă unificatoare pentru sărbătorirea Paştelui creştin. Astfel s-a decis ca Paştele să fie sărbătorit după Biserica din Alexandria, cu respectarea următoarelor reguli:

a. Paştile să se serbeze întotdeauna într-o zi de duminică;
b. această duminică să fie imediat după 14 Nisan;
c. după luna plină ce urmează echinocţiului de primavară;
d. întâmplându-se 14 Nisan sau luna plină să cadă într-o duminică, să se serbeze Paştile în duminica urmatoare;
e. să nu coincidă Paştile creştinilor cu acela al iudeilor, care este la 14-15 Nisan, adică cu cel al Vechiului Testament.

Mai târziu s-a schimbat şi clasica denumire a sărbătorii în cea de Învierea Domnului

În anul 527, atunci când călugărul scit Dionysius Exiguus a calculat „Pascalia” – calculul timpului pornind de la primul Paşte creştin, deja apăruse o decalare a echinocţiului de primăvară faţă de momentul Conciliului de la Niceea, care de la clasica dată de 24 martie se „mutase” cu trei zile mai devreme, adică pe 21 martie.

Chiar dacă s-a făcut cuvenita rectificare, timpul a continuat să se scurgă în ritmul universului, astfel că a apărut un nou decalaj, care creştea mereu. În aceste condiţii, a apărut calendarul gregorian, promovat de către Papa Grigore al XIII-lea în data de 24 februarie 1582.

Disensiunile dintre Biserica Ortodoxă şi cea catolică s-a răsfrânt şi asupra stabilirii datei Paştelor. Astfel în timp ce Biserica Catolică a trecut la calculul datei sărbătorii după calendarul gregorian, Biserica Ortodoxă a rămas la calculul după vechiul calendarul iulian. De aceea Paştele ortodoxe cad între 4 aprilie şi 8 mai şi nu între 22 martie şi 25 aprilie ca la bisericile catolice.

În momentul în care biserica creştină a început să-şi impună doctrina în zonele cu populaţie păgână, divinităţile şi sărbătorile păgâne au fost echivalate cu cele creştine. Procesul nu a fost unul dificil căci în fapt, sărbătorile şi cea mai mare parte dintre sfinţii creştini proveneau din mitologiile păgâne. Astfel în ţările de sorginte celtică, sărbătoarea creştină a primăverii s-a suprapus peste festivalul zeiţei Ēostre, adică străvechea „Zeiţă a Zorilor”, care guverna lumea indo-europenilor. Din această zeitate indo-europeană s-au născut vedica Ushas, slava Zorya, zeiţa greacă Eos sau divinitatea romană Venus.

Legat de legendele care au circulat în jurul zeiţei Ēostre a apărut şi tradiţia creştină a iepuraşului şi a ouălelor de Paşte…

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2020/04/20.1.0-coperta.jpg?fit=321%2C237https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2020/04/20.1.0-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorÎntreaga religie creştină se centrează pe moartea şi învierea lui Iisus iar vreme îndelungată acest moment a fost singura sărbătoare creştină. Cum zeul creştin s-a născut din scrierile şi pe meleaguri israelite, evangheliştii au plasat momentul culminant al poveştii creştine în timpul principalei sărbători evreieşti, cea a Paştelui. Cum...Pentru cei care știu să gândească singuri