„Moise a zis către Iosua: Alege-ţi bărbaţi voinici şi du-te de te luptă cu Amaleciţii! Iar eu mă voi sui mâine în vârful muntelui şi toiagul lui Dumnezeu va fi în mâna mea”. (Exodul; 17:9).

Acest toiag este prezent frecvent în primele cărţi ale Bibliei (Ex.4:2-4, 4:20, 8:5-6 sau Num.17:1-5, 17:8-10, 20:8-11). Sunt cărţile biblice care într-un fel sunt legate de Egipt şi sunt scrise sub impresia mitologiei egiptene.

În Egipt, încă din Vechiul Regat (2707-2216 î.e.n.) toiagul sau cârja apare ca simbol al puterii diferitelor zeităţi şi prin extensie al faraonului, iar acest simbol a fost preluat în Biblie şi transferat asupra lui Moise.

Toiagul divinităţilor egiptene, de regulă sub forma sceptrului Was, apare frecvent în reprezentările zeilor, adesea în paralel cu alte simboluri specifice precum Ankh sau Djed. Sceprul Was este regăsit încă din jurul anului 4000 î.e.n. şi ca obiect de sine stătător, realizat din lemn sau chiar faianţă. Cel mai vechi toiag de acest fel, care a aparţinut unui faraon, a fost descoperit la Abydos, în mormântul lui Khasekhemwy (c.2690 î.e.n.).

Sceptrul Was, nume care se traduce prin „putere, stăpânire”, este un toiag al cărui cap reprezintă un animal şi se termină cu o „coadă de rândunică”. Toiagul este de fapt o stilizare a zeului Seth, stăpân al haosului şi al deşertului, una dintre cele mai vechi divinităţi egiptene. O primă reprezentare a sa, oarecum incertă, pare să provină dintr-un mormânt datat în perioada preistorică (3790-3500 î.e.n.), dar zeul apare clar reprezentat pe un buzdugan ceremonial a Regelui Scorpion al II-lea, din perioada predinastică (3200-3000 î.e.n.). Pe capul buzduganului, capul şi coada animalului-Set apar în mod clar. Probabil că simbolistica iniţială a sceptrului Was a fost acela de control asupra forței haosului şi cu acelaşi simbolism apare şi în context funerar căci Was este inclus şi în piesele care erau plasate în mormânt sau era un motiv utilizat în decorarea mormântului ori a sicriului.

Apariţia lui Seth în această postură poate să pară contradictorie deoarece zeul apare prezentat astăzi într-o lumină nefavorabilă, ba chiar un prototip pentru Satan. Demonizarea lui Seth a început însă abia în timpul celei de-a douăsprezece dinastii, adică în perioada anilor 943 – 720 î.e.n., ca urmare a promovării legendei despre conflictul acestuia cu Osiris şi Horus. Până atunci însă Seth a avut o aură pozitivă, el apărând ca paznic al lui Ra în barca cerească, împotrivindu-se şarpelui Apep. De fapt, Seth pare a fi unul dintre cei mai importanţi şi mai vechi zei egipteni, originile sale provenind din totemism. Ca fapt divers, faraonul Seth-Peribsen (c.2890 – 2686 î.e.n.) îl avea drept patron pe Seth şi nu pe Horus.

Marele zeu Osiris poartă două simboluri caracteristice: o cârjă (heka) şi un îmblăciu (nekhakha). Ambele sunt unelte agricole şi trădează caracterul iniţial de zeu al fertilităţii şi agriculturii, calităţi care l-au transformat mai apoi în patron al vieţii de după moarte, judecător al morţilor şi divinitate a învierii/regenerării. (De aici şi culoarea verde a pielii zeului).

În Orientul antic, toiagul zeităţilor egiptene ca însemn al puterii a luat forma sceptrului. Religiile indiene consemnează „Sceptului diamant” cunoscut sub numele de vajra, denumire regăsită identic în sanscrită sau „vazra” în avestică, terme care este foarte posibil să provină din rădăcina proto-indo-europeană „*weg, ceea ce înseamnă „a fi puternic”. Vajra apare menţionată încă în Rigveda, fiind descrisă drept arma lui Indra – „regele cerurilor”, cu ajutorul căreia îşi ucide inamicii şi păcătoşii. În buddhism, vajra va fi  personificată de către Vajrayana.

Civilizaţia chineză consemnează şi ea un obiect ceremonial cunoscut sub numele de RuYi, care a ajuns să reprezinte autoritatea unei persoane, fiind asociat oficialităţilor guvernamentale de prim rang. În societăţile mesopotamiene, sceptrul ĝidru apare fie ca apanaj al zeilor, fie drept simbol al autorităţii regilor. În unele reprezentări, sceptrul sumerian seamănă cu „Fleur-de lis”, devenit peste timp emblemă a regilor medievali europeni.

În cartea biblică a Esterei, se spune că împăratul persan atunci când a văzut-o pe împărăteasă „a întins sceptrul de aur către ea… Estera s-a apropiat și a atins vârful sceptrului”. Nu se ştie ce formă avea acest sceptru dar în basoreliefuri care îl reprezintă pe Darius cel Mare, sceptrul regal apare sub forma unui toiag clasic iar acest toiag a fost simbolul puterii şi în lumea scitică.

În scrierile sale, Herodot localizează pe valea Mureşului şi a Târnavelor pe agatârşi, o populaţie scitică care s-a aşezat aici în secolele VI-V î.e.n. Este cea mai veche populaţie consemnată în Transilvania. Numele acesteia înseamnă „conducătorii cu toiege” (thirsus = toiag). De aici vine expresia „a conduce cu toiag de fier”.

Poate că nu trebuie să ne mire că cel mai vechi „sceptru”, datat între anii  4646-4300 î.e.n., a fost descoperit în Necropola de la Varna. (vezi galeria foto).

Şi în antichitatea greacă, toiagul este semnalat asociat cu marile personalităţi isorice dar a fost şi un simbol al zeilor (Zeus sau Hades). În ambele cazuri toiagul conferă posesorului autoritatea funcţiei iar prin transferul acestuia unui alt personaj, acesta din urmă va dispune de toată autoritatea posesorului, inclusiv imunitate diplomatică în cazul unei solii. (În Iliada, atunci când Agamemnon îl trimite pe Ulise la arhei, acesta îi împrumută sceptrul său).

În mitologia greacă un alt toiag a făcut carieră. Este vorba despre „Thyrsul lui Dionysus”, un toiag împodobit cu frunze de iederă sau cu frunze de viţă de vie şi care avea în vârf un con de pin. El era considerat un instrument sacru în ritualurile şi serbările dedicate lui Dionysus şi ale lui Bacchus, fiind asociat cu satirii şi menadele.

Zeii s-au născut în mintea oamenilor şi tot ei i-au dotat cu arme reale sau imaginare. Toiagul lui Set, îmbăciul lui Osiris sau sceptrul-buzdugan au fost arme ori unelte agricole. Chiar şi sceptrul chinezesc RuYi pare că la origine a fost tot un instrument cu utilitate practică.

În momentul în care a apărut o ierarhizare a societăţii umane aceste unelte sau arme au devenit un simbol al autorităţii şi implicit au fost ataşate diverselor zeităţi, în concordanţă cu „specializarea” acestora.

Dacă regii, conducători de oşti, au adoptat drept simbol al puterii sceptrul războinic, preoţii au preluat ca însemn al autorităţii peste supuşi, toiagul păstoresc al conducătorilor de oi, prezentat drept o metaforă a ipostazei lui Iisus ca „Bunul păstor” …

Cârja pastorală purtată de înalţii ierarhi creştini apare sub trei forme principale. În Occident aceasta ia forma „cârjei ciobanului”, în timp ce în ortodoxism capătul toiagului se termină fie cu o cruce tau, fie cu doi şerpi afrontaţi.

Crossa sau toiagul pastoral occidental nu este o invenţie creştină ci îşi are originea în străvechiul lituus etrusc, un instrument folosit de către auguri – preoţii ghicitori care interpretau voinţa zeilor studiind zborul şi comportamentul păsărilor. Ulterior lituus augurilor a fost preluat ca simbol de către autorităţile civile şi mai apoi de prelaţii creştini. Biserica romană susţine că în secolul al IV-lea, Constantin cel Mare, a acordat clerului aşa-numitul Privilegium fori, iar simbol al jurisdicţiei ecleziaste a fost adoptat lituumul etrusc… (Vezi şi povestea cu Donaţia lui Constantin).

Una dintre primele mențiuni ale crossei ecleziastice este momentul în care acest simbol al autorităţii i-a fost înmânat sfântului Columban din Luxeuil la începutul anilor 600. În cursul secolului al VII-lea, lituusul etrusc a devenit popular printre demnitarii bisericii din Spania şi Franţa şi în afara liturgiei, ca simbol al jurisdicţiei acestora.

În ortodoxism, cârja arhierească poartă numele de pateriță şi inclusă în stema Patriarhiei Române adoptată în 1928. este menţionată în sec.XV, de către Simeon Tesaloniceanul care ne spune că această cârjă este necesară „pentru ca arhiereul să poată povățui și să pedepsească pe cei plecați și a aduna la sine pe cei depărtați este dată această cârjă”.

Dacă în creştinismul slavon pateriţa pare o conservare a „Toiagului Set”, creştinismul grecesc, deşi susţine că ar conserva simbolismul șarpelui de bronz ridicat de Moise în pustiu, conservă caduceul zeului grec Hermes sau a zeului roman Mercur. Caduceul celor doi zei îşi are originea în Sumerul mileniului al III-lea î.e.n., unde apare ca simbol al zeului Ningishzida, care, la fel ca cei doi zei, era mediator între zeul suprem şi oameni.

(De fapt şi Nehuştan – şarpele vindecător al lui Moise, este o inspiraţie după toiagul lui Asclepius,vechiului zeu al medicinei, cinstit în tot bazinul Mediteranei, inclusiv în Asia Mică.).

Ca fapt divers, la data de 28 martie 1974, în momentul în care Nicolae Ceaușescu a devenit primul președinte al Republicii Socialiste România, Ştefan Voitec, președinte al Marii Adunări Naționale, i-a acordat acestuia un „sceptru prezidențial”. Astfel Ceaușescu a devenit primul președinte de republică cu sceptru regal… La 22 decembrie 1989, în haosul născut în Comitetul Central PCR, celebrul sceptru a dispărut…

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2020/03/19.4.0-Coperta.jpg?fit=375%2C408https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2020/03/19.4.0-Coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilor„Moise a zis către Iosua: Alege-ţi bărbaţi voinici şi du-te de te luptă cu Amaleciţii! Iar eu mă voi sui mâine în vârful muntelui şi toiagul lui Dumnezeu va fi în mâna mea”. (Exodul; 17:9). Acest toiag este prezent frecvent în primele cărţi ale Bibliei (Ex.4:2-4, 4:20, 8:5-6 sau Num.17:1-5,...Pentru cei care știu să gândească singuri