Puterea creatoare a cuvântului prezentă încă în mitologia egipteană veche, a fost speculată de filozofii greci care au introdus termenul de „Logos”. Heraclit (cca.535 – 475 î.e.n.) a fost primul care identifică „logosul” drept sursa şi fundamentul cosmosului, un înţeles identic cu atributele zeului egiptean Hu. Sofiştii au preluat termenul iar Aristotel (384 – 322 î.e.n.) l-a aplicat în discursul raţional. Filozofii stoici au identificat „logosul” cu principiul divin care animă universul…

Sub influenţa filozofiei greceşti, Philo (20 î.e.n. – 50 e.n.), un evreu elenizat din Alexandria, a încercat să armonizeze filozofia platonică cu Scriptura evreiască. El a echivalat termenul de Logos cu Înţelepciunea, care a devenit un subiect central în cărţile biblice scrise sau aduse la forma actuală în perioada secolelor II î.e.n. şi I e.n.: Cartea Înţelepciunii, Proverbe ori Ecclesiastul.

Sub influenţa filozofiei greceşti, Ioan se va folosi în evanghelia sa de „Cuvântul creator” pentru a-l introduce în poveste pe Iisus: „Şi Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr” (Ioan; 1:14), dar mai târziu, în scrisorile redactate sub semnătura lui Pavel se va face diferenţierea între Logosul filozofilor greci, identificat cu „înţelepciunea umană” şi „Cuvântul Domnului”, identificat cu „Înţelepciunea divină”, care va fi personificată de Sophia şi va deveni o noţiune centrală atât în filozofia helenistică cât şi în diverse religii.

Pe plan filozofic, Platon a dezvoltat conceptul de Logos şi în cartea a IV-a a Republicii (426–435 î.e.n.) va identifica patru „virtuți cardinale”: înţelepciunea, curajul, cumpătarea şi dreptatea, aceasta din urmă numită uneori şi sfinţenia. Mai târziu Aristotel va multiplica la nouă formele virtuţilor, dar virtuţile necesare pentru ca omul să trăiască în armonie cu ordinea cosmică au rămas cele enumerate de către Platon.

Platonismul îşi va pune amprenta nu doar asupra scrierilor biblice târzii ci va influenţa şi gândirea teologică creştină ulterioară. În cartea cunoscută sub numele de „Înțelepciunea lui Solomon”, scrisă cel mai probabil în timpul lui Caligula (37-41 e.n.), Înţelepciunea apare descrisă ca o sumă a celor patru virtuţi identificate de Platon: „Ea [Înțelepciunea] învață cumpătarea, și chibzuinţa (prudența), dreptatea și bărbăţia: nimic nu le e mai folositor în viaţa oamenilor decât acestea” (8:7).

Dintre cele patru virtuţi ale lui Platon, se va impune Sophia, ca personificare a Înţelepciunii. Ea însă nu va căpăta statut de zeitate în mitologia greacă, care până în epoca dezvoltării filozofiei din secolul al V-lea î.e.n., a avut drept zeiţă a înţelepciunii pe Metis, o zeiţă asociată lui Zeus, fiind considerată sfătuitoarea acestuia şi chiar amantă. Înţelepciunea lui Metis era însă dublată şi de o viclenie (tipic grecească) astfel că ea era atât un ajutor indispensabil pentru Zeus cât și o amenințare. Conform Teogoniei lui Hesiod, după ce a sedus-o pe Metis, Zeus s-a temut imediat de consecințe, deoarece se prorocise că Metis va da naştere unui fiu mai puternic decât însuși Zeus iar acesta ar fi putut să-i i tronul.

Din acest motiv Zeus a păcălit-o pe Metis să se transforme într-o muscă și a înghițit-o. Era prea târziu căci Metis concepuse deja un copil, pe Atena, care se va dezvolta şi se va naşte din capul marelui zeu. În mod automat, Atena va căpăta şi atributul de zeiţă a înţelepciunii iar drept simbol îi va fi ataşată bufniţa. În mitologia romană, Atena va fi asimilată cu Minerva care la rândul ei a devenit o reprezentare a „virtuților cardinale” dar şi a altor idealuri abstracte prezentate ca alegorii feminine.

Sophia – „înţelepciunea divină” va deveni o figură proeminentă în platonism, gnosticism, creştinismul ortodox, creştinismul esoteric, precum şi în misticismul creştin.

În gnosticism, Sophia își asumă aspecte ale unei zeițe sau a unei puteri îngerești. Ea este analoagă cu sufletul și în același timp una dintre emanaţiile Monadei – „divinul suprem”. Creştinii gnostici au considerat că ea era un „eon” lui Iisus, identificată drept „Mireasa lui Hristos” și că ar reprezenta Duhul Sfânt al Trinității.

Teologii creştini au încercat să contrapună „virtuţilor păgâne” trei „virtuti creştine”: Credinţa, Speranţa şi Iubirea, identificate în scrisorile pauline, dar sub influenţa platonismului vor fi proclamate șapte virtuți aplicabile creştinilor care doresc să trăiască o viaţă morală.

Cu toate acestea doar Sophia a făcut carieră în creştinism şi va coexista cu Trinitatea, operând ca aspectul feminin al lui Dumnezeu, uneori ca o expresie a Fiului şi mai rar a Duhului Sfânt.

La sfârşitul secolului al șaselea, a apărut o tradiţie hagiografică a unei Sfinte Sofia și a celor trei fiice ale ei: Credința, Speranța și Caritatea. Grupul sfintelor a devenit popular iar Sf.Sofia a început să fie cinstită în lumea creştină, cu precădere în zona bizantină, acolo unde o serie de biserici au primit hramul Hagia Sophia.

Mai târziu, teologii creştini au transformat-o pe Hagia Sophia într-o sfântă independentă, atribuindu-i o poveste adecvată. Astfel în locul originalei Sophia, teologii creştini au putut să o impună pe Fecioara Maria, încoronată drept „Regina Cerului” iar Fecioara a preluat atribuţia de „principiul feminin” al divinităţii, ajungându-se indirect la transformarea Sfintei Trinităţi în „Sfânta Cuaternitate”…

Faptul că Sophia, înlocuită mai târziu cu Fecioara, a fost identificată drept aspectul feminin al lui Dumnezeu, îşi are rădăcina în credinţele mitice ancestrale care se regăsesc şi în textele biblice unde cuvântul ebraic „ḥokhmāh” tradus prin „înţelepciune” apare frecvent alăturat lui Yahweh. (Şi în cosmogonia kabbalistică, Sophia apare tot ca o expresie a aspectului feminin al lui Dumnezeu).

De fapt chiar şi în mitologia ebraică Yahweh a fost perceput ca având o pereche feminină. Aşa se explică de ce pe vasele de cult şi statuetele descoperite atât la Elephantina în Egipt cât şi pe teritoriul palestinean, la Kuntilet Ajrud şi Şefela, apar inscripţii de genul: „Yahwe şi a sa Ashera”.

Înţelepciunea nu a fost un apanaj exclusiv al mitologiei greco-romane sau creştine ci se regăseşte în toate marile mitologii ale lumii ca personaj independent sau doar ca un atribut al zeilor supremi…

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2020/03/19.2.0-Sophia-coperta.jpg?fit=429%2C314https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2020/03/19.2.0-Sophia-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorPuterea creatoare a cuvântului prezentă încă în mitologia egipteană veche, a fost speculată de filozofii greci care au introdus termenul de „Logos”. Heraclit (cca.535 – 475 î.e.n.) a fost primul care identifică „logosul” drept sursa şi fundamentul cosmosului, un înţeles identic cu atributele zeului egiptean Hu. Sofiştii au preluat...Pentru cei care știu să gândească singuri