Dacă Soarele şi Luna au intrat în mitologie chiar de la începuturile acesteia, stelele nu au căpătat sensuri mitologice decât sub formă de constelaţii şi mai rar ca entităţi singulare. Prima „stea” şi multă vreme singura, care înregistrează o prezenţă mitologică constantă a fost Luceafărul, adică planeta Venus. Mult mai târziu, atunci când preoţii-astronomi au sesizat deosebirea dintre strălucirea intermitentă a majorităţii stelelor şi lucirea constantă a stelelor-planete: Mercur, Marte, Jupiter şi Saturn, acestea au căpătat şi ele statut de zeităţi.

Atraşi de luminozitatea Luceafărului şi de apariţia sa timpurie pe bolta cerească, sumerienii au ataşat planeta zeiţei Inanna, devenită apoi Ishtar şi în mitologia europeană zeiţa Venus. Pe sigiliile sumeriene steaua cu opt colţuri este un atribut al zeiţei Innana şi apare figurată în preajma acesteia. Numărul de colţuri ale „Stelei lui Innana” a fost stabilit în urma unor lungi observaţii efectuate de sacerdoţii-astronomi, care au observat că, în mişcarea sa pe cer, planeta-stea Venus descrie o „stea cu cinci colţuri” într-un interval de 8 ani, iar planeta-stea revine exact pe locul iniţial după cinci astfel de cicluri, adică la fiecare 40 de ani. În acest fel, fiecare ciclu devine colţul unei stele cu opt raze…

Fără legătură directă cu astronomia, în istorie au făcut carieră alte câteva stele: Steaua lui David, Steaua de la Betleem şi Steaua de la Vergina.

Steaua lui David, cunoscută şi sub numele de Sigiliul lui Solomon, nu a fost niciodată un simbol strict evreiesc aşa cum s-ar putea crede. În antichitate, motivul cunoscut sub numele de hexagramă, apare sporadic ca element decorativ. Pe teritoriul palestinean hexagrama este semnalată pe arcul unei sinagogi datată în secolele III-IV e.n. din Galileea şi pe o sinagogă de la Capernaum, probabil fiind asociată cu mezuzahul. Simbolul va deveni popular şi va căpăta o tentă religioasă abia în perioada medievală atunci când va fi folosit de către arabi, cei care îl şi vor numi Sigiliul lui Solomon. Semnul va fi apoi adoptat de către cabaliştii evrei şi utilizat în confecţionarea de amulete şi talismane iar astfel va fi asociat cu iudaismul.

Utilizarea hexagramei ca posibil simbol evreiesc este consemnată abia în secolul al XI-lea, pe coperta unui manuscris al Tanakh-ului datat în anul 1008, şi apoi într-un alt Tanakh din Spania, manuscris din 1307.

Prima folosire a Stelei lui David ca simbol evreiesc este consemnată la Praga, în anul în 1354, atunci când Carol al IV-lea le-a dat evreilor dreptul de a avea propriul lor steag. Evreii au pus pe el acest simbol „Magen David” adică „Scutul lui David”. În 1656, simbolul a fost gravat pe o piatră, pentru a demarca cartierul evreiesc de cele creştine din Viena. Abia din anul 1897, Steaua lui David a fost adoptată ca emblemă a sionismului.

Dacă Steaua lui David nu a avut nimic în comun cu religia iudaică sau creştină, un simbol similar a făcut carieră în religiile asiatice. Este vorba despre steaua cu şase colţuri care apare atât în religia indiană sub numele de „Shatkona ” cât şi în cea japoneză cu numele de „Kagome”.

Shatkona reprezintă unirea principiului masculin cu cel feminin, mai exact unirea fiinţei supreme Purusha cu Prakriti – natura mamă sau cea a lui Shiva cu Shakti, caz în care hexagrama hindusă este asociată cu Murugan, fiul perechii divine.

Steaua japoneză Kagome apare pe sanctuarele dedicate zeiţei soare Amaterasu cel puţin din secolul al V-lea î.e.n. şi pare că principalul ei rol, era cel de apărare contra spiritele rele. Atât simbolul hindus cât şi cel japonez poate să apară şi sub forma unei stele cu opt colţuri. În religia hindusă aceasta este cunoscută sub numele de „Steaua lui Lakshmi”. (vezi şi „Marea Zeiţă şi Steaua lui David”).

O altă stea devenită cunoscută lumii este „Steaua de la Vergina”, care datorită celor şaisprezece raze mai este numită şi „Soarele de la Vergina”. Numele „stelei” provine de la mica localitate, fostă capitală a Macedoniei antice, ce găzduieşte marele tumul în care au fost descoperite trei morminte regale. În mormântul presupus a fi cel al lui Filip II, tatăl lui Alexandru Macedon, a fost descoperit larnax din aur pe al cărui capac apare figurat simbolul în cauză. Din acest motiv se consideră că steaua cu pricina a fost un simbol al dinastiei macedonene Argaed, cea care a fondat statul Macedonean în jurul anilor 700 î.e.n. şi l-a condus până în 310 î.e.n.

După desprinderea de vechea Jugoslavie, Macedonia a adoptat steaua regilor macedoneni drept simbol naţional. Cum fosta capitală macedoneană se găseşte astăzi pe teritoriul grecesc şi Alexandru Macedon a primit între timp „cetăţenie greacă”, a izbucnit un conflict politic internaţionalizat între cele două state vecine privitor la „dreptul de proprietate” asupra „Steaua de la Vergina”. (Conflictul va fi închis definitiv abia în 2018, prin  Acordul Prespa, care prevede eliminarea Soarelui Vergina din toate zonele publice, instituțiile și monumente în Macedonia de Nord).

Simbolul în cauză, prezentat drept o stea cu un număr de colţuri variabil: 16,12 sau 8 raze, apare destul de frecvent pe piese antice greceşti datate între secolele VI și II î.e.n. Din cauza numărului variabil de raze, interpretarea acestuia este diversă dar unul dintre sensuri este cel de simbol solar, aşa cum apare pe un basorelief găsit în 1872, în timpul săpăturilor de la Troia şi care îl reprezintă pe zeul soarelui Helios.

Cu acest simbolism regii macedoneni l-au preluat, declarând că ei sunt descendenţi ai zeului Helios, pe care l-au adoptat drept patron al dinastiei. Cum în acele timpuri Grecia era centrul lumii antice, regii macedoneni nu au contribuit doar la elenizarea ţării ci au lansat şi legenda conform căreia ei ar fi sosit pe aceste meleaguri din Peloponez, fiind originari din cetatea Argos şi de aici ar proveni numele dinastiei, cel de Argeads sau Argives. Se pare însă că dinastia a descins din Argos Orestikon, o veche cetate macedoneană şi nu din Argosul grecesc. (De fapt grecii nu i-au recunoscut pe macedoneni drept unii de-ai lor, emblematic fiind episodul în care regelui macedonean Alexandru I i s-a refuzat participarea la Jocurile Olimpice din 504 sau 500 î.e.n. tocmai pe motivul că nu era grec).

Este evident că „Steaua de la Vergina” nu este un simbol strict macedonean dar, chiar dacă el apare simplificat pe artefacte elenistice începând cu secolul al VI-lea î.e.n., originea stelei este mai îndepărtată. Simbolul a fost preluat de către greci, apoi prelucrat şi grecizat, la fel cum au procedat şi cu alte informaţii şi mituri aduse în Grecia de către corăbieri eleni. Este greu de afirmat semnificaţia mitico-filozofică dată stelei cu 16 raze dar se avansează ipoteza că patru dintre raze reprezintă cele patru elemente esenţiale: pământ-apă-foc-aer iar celelalte ar reprezenta cei doisprezece zei olimpieni.

O altă speculaţie pune Steaua de la Vergina în legătură cu „Epsilonul Delphaic” – o combinaţie formată din două litere „epsilon”, care apărea pe frontonul templului dedicat zeului Apollo de la Delphi, un loc sacru pentru toată lumea greacă.  Acest „E” se găsea alături de alte două inscripţii devenite celebre: „Cunoaşteţi-vă” şi „Nimic în exces”.

Despre sensurile filozofice ale acestui „Epsilon Delphaic” nu se ştiu prea multe lucruri ci sunt mai mult speculaţii. Sensul simbolului era o enigmă, chiar și în antichitate şi s-au sugerat multe interpretări. Eminentul biograf și filozof platonist Plutarh (45 – 125 e.n.), fost chiar preot la Delphi, nu ştia prea multe despre acest „epsilon” sugerând însă ar fi un salut al zeului de forma „EI”  sau o adresare către acesta de genul: „Tu ești!”.

Revenind la Steaua de la Vergina, să remarcăm că pe cele mai vechi artefacte ea este asociată cu personaje războinice apoi şi zeiţei Atena, care printre alte atribute îl avea şi pe cel de zeiţă a războiului.

Athena este o veche zeiţă care a apărut în zona egeeană dar cu ancedente în civilizaţia minoică şi mai ales în cea din Orientul Apropiat unde apar zeiţe războinice precum ugaritica Anat sau semita Ishtar / Inanna. Filozoful grec Platon (428-347 î.e.n.) o alătură chiar zeiţei egiptene Neith

Prototipul Atenei îl constituie zeiţa sumeriană Innana din care au evoluat mai multe zeiţe antice, inclusiv cele ale frumuseţii precum feniciana Astarte sau zeiţa greacă Afrodita, devenită la romani Venus.

Zeiţa Inanna sau Ishtar apare în diverse ipostaze. Uneori este înarmată şi cu piciorul sprijinit pe un leu. Alteori stă pe acelaşi animal „războinic” şi însoţită de două bufniţe, simbol al înţelepciunii. În mai toate reprezentările însă, zeiţei i se ataşează o stea cu opt colţuri, simbol ei principal. Aceleaşi simboluri o caracterizează şi pe Atena care mai purta şi epitetul de „Parthenos” adică „Fecioara”, un epitet ce face trimitere spre calitatea lui Ishtar de zeiţă a feminităii şi iubirii.

Athena Parthenos, căreia îi fusese ataşată steaua lui Ishtar, a fost „Fecioara” antichităţii greceşti.

Tradiția a trecut din perioada greacă veche în perioada bizantină. Când creștinismul s-a impus în Grecia, grecii au înlocuit-o pe Atena cu Madona. Toate templele Atenei au devenit biserici ale Madonei, inclusiv Partenonul, și mai toate simbolurile care aveau legătură cu Atena, au devenit simbolurile Fecioarei Maria. La fel și Steaua de la Vergina a devenit simbolul acesteia. Astfel, prin Fecioara Maria, Steaua lui Inanna a devenit în creştinism un simbol al virginităţii.

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2020/02/18.1.0-Coperta.jpg?fit=330%2C327https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2020/02/18.1.0-Coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorDacă Soarele şi Luna au intrat în mitologie chiar de la începuturile acesteia, stelele nu au căpătat sensuri mitologice decât sub formă de constelaţii şi mai rar ca entităţi singulare. Prima „stea” şi multă vreme singura, care înregistrează o prezenţă mitologică constantă a fost Luceafărul, adică planeta Venus. Mult...Pentru cei care știu să gândească singuri