În urma iniţierii cruciadelor, în anul 1099 Cavalerii Templieri cuceresc Ierusalimul şi vor stăpâni cetatea o bună bucată de timp, perioadă în care Templierii se îmbogăţesc şi ajung adevăraţii bancheri ai Europei. Această îmbogăţire subită şi la prima vedere inexplicabilă, a fost pusă şi pe seama descoperirii unui tezaur, probabil tezaurul lui Solomon. Cum îmbogăţirea Templierilor părea să nu se mai oprească, a apărut ideea că la baza succesului stă de fapt un obiect magic găsit în ruinele vechiului Ierusalim. În anul 1307 dominaţia financiară a Templierilor a luat sfârşit prin executarea conducătorilor acestora sub acuzaţia de erezie şi confiscarea averilor Ordinului. Obiectul cu puteri magice nu a fost însă găsit. El a dispărut în mod misterios şi va intra în legendă, sub numele de „Sfântul Graal”…

Legenda Sfântului Graal s-a născut din scrierile lui Chrétien de Troyes, autorul unor romane de inspiraţie cavalerească, scrise între anii 1170 şi 1190. În ultimul dintre aceste romane, intitulat „Perceval sau povestea Graalului”, rămas neterminat, apare cuvântul „graal” fără însă a defini un obiect material ci un ideal, sensul căutărilor cavalerului Perceval. Robert de Boron va continua scrierea în jurul anului 1200 şi va identifica „graalul” cu vasul în care Iosif din Arimateea ar fi adunat sângele lui Hristos şi astfel au fost „descoperite” o serie de potire sacre, fiecare cu povestea sa.

Cum în Evanghelii apare secvenţa în care Iisus împarte pâine şi vin, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu. Apoi a luat un pahar şi, mulţumind, li l-a dat, zicând: Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu…” (Matei; 26:26-28), Biserica creştină a identificat Gaalul drept cupa din care a băut Iisus în timpul Cinei de Taină.

Sceneta cu pricina a fost introdusă în Evanghelii ca o continuare a ritualului meselor comune întâlnit la comunitatea eseniană de la Marea Moartă, precursoarea creştinilor, dar practicat în religiile vremii sub forma banchetelor dionysiace sau a mesele mithraice, un ritual născut în zoroastrism. Aceste mese comune vor fi definite prin termenul de „agapă”, care provine din grecescul „αγάπη” şi are sensul de „iubire”. În catacombele funerare de la Roma, agapele creştine sunt ilustrate amestecându-se elemente dionysiace, mithraice şi creştine, căci în cerştinismul primar agapele nu au fost identificate cu „Cina cea de Taină” ci au continuat ritualul essenian.

În fresca din catacomba „Sf. Marcellinus şi Petru”, agapa creştină prezintă în stânga un personaj feminin, deci nu poate fi vorba despre apostolii evanghelici, doar dacă acest apostol este Maria Magdalena cea din evangheliile apocrife…

În secolul al II-lea, Tertullian (Apologetics; 39), încearcă o delimitare între „agapele” pâgâne şi „masa creştină”. Această delimitatre între termenul de „agape” şi „cina creştinească”, precum şi evitarea verbului „agapao”, utilizat frecvent în Evanghelii şi în primele scrieri creştine (2 Timotei 4:10; Ioan 3:19 şi 12:43), îşi găseşte o explicaţie în unul dintre titlurile greceşti ale zeiţei fertilităţii Isis, cel de „agape theon” adică „iubită sau dragă zeilor”, un titlu care îi atribuia şi rolul de zeiţă a sexului. Astfel noţiunea de „agapă” a fost legată de aspectul sexual, iar în scrierile creştine ulterioare „agapa” va definii banchetele dionysiace şi va căpăta un sens negativ: „Ca nişte întinaţi şi pătaţi, se dedau plăcerilor lor, la agapele voastre” (2 Petru; 2:13) sau „Sunt nişte stânci ascunse la agapele voastre (mesele voastre de dragoste), unde se ospătează fără ruşine…” (Iuda; 1:12).

Masa creştină va fi interpretată drept o comemorare a „Cinei de Taină” iar mai târziu a fost transformată în ritualul eucharist”, cel de „frângere a pâinii.

După apariţia şi popularizarea legendei Graalului, mediile creştine au lansat la rândul lor o serie de poveşti privitoare la „Sfântul Graal” sau „Sfântul pocal”.

Potrivit tradiţiei romano-catolice, pocalul folosit de către Iisus în „Ultima cină” a fost salvat de către Sfântul Petru, care l-a folosit apoi în oficierile sale religioase iar atunci când a plecat la Roma, l-a luat cu el. După moartea lui Petru, tradiţia afirmă că potirul a fost preluat de către papii care l-au succedat, până la Sixtus II când, în 258 e.n., creştinii au fost persecutaţi de către împăratul Valerian iar romanii au cerut ca relicvele să fie predate visteriei statului. Sixtus a dat atunci potirul diaconului său Sf. Lawrence, care l-a transmis printr-un soldat spaniol în ţara sa de origine. Astfel povestea Sfântului Graal se mută în Spania, acesta intrând în posesia unei serie monarhi spanioli, ultimul fiind regele Alfonso. La un moment dat, în anul 1200, atunci când Alfonso a avut nevoie de bani pentru o campanie militară, el a împrumutat aceşti bani de la Catedrala din Valencia, folosind potirul drept garanţie. Cum împrumutul nu a fost înapoiat, relicva a devenit proprietate a bisericii din Valencia unde poate fi văzut şi astăzi…

Pocalul din Valencia nu este însă unicul „Sfânt potir”. În timpul Evului Mediu au fost impuse trei astfel de „Sfinte Pocale”: unul în Ierusalim, unul la Genova şi al treilea cel de la Valencia. În timp au fost descoperite tot mai multe adevărate sfinte pocale, între care şi cel descoperit în Anatolia şi care a ajuns la „Metropolitan Museum” din New York. Supus unor analize, vasul cu pricina s-a dovedit a proveni din secolul al VI-lea, motiv pentru care Biserica nu a mai permis datarea moaştelor sfinte…

Identificarea „Sfântului Graal” cu pocalul din care a băut Iisus şi apostolii săi în timpul „Ultimei Cine”, a fost vehiculată şi a prins în vestul european pentru că povestea servea la autentificarea Vaticanului drept centru al creştinismului prin prezenţa lui Petru la Roma.

Legenda bowlului în care a fost adunat sângele lui Iisus s-a născut în Occident, pe la sfârşitul secolului al XII-lea şi nu are niciun suport în scrierile evanghelice, dar iconografia medievală s-a conformat şi a legitimat povestea… Cum Biserica anglicană dorea o rupere de Vatican, povestea a prins în Marea Britanie mai ales că în scrierea lui Robert de Boron se spune că Iosif din Arimateea ar fi primit vasul de la Iisus şi apoi l-a trimis prin misionari în insulă ca să fie păstrat în siguranţă.

În Marea Britanie au fost descoperite două astfel de Graaluri, care au cam aceiaşi poveste. Vasul sfânt a fost adus pe meleaguri britanice în anul 63 e.n. chiar de către Iosif din Arimateea şi a fost adăpostit în mănăstirea de la Glastonbury, care a fost asociată legendei regelui Arthur. Graalul adus de către eroul evanghelic va fi descoperit peste timp şi va ajunge în muzeul britanic. Celălalt pocal, cunoscut sub numele de „Cupa Nanteos”, a ajuns în posesia familiei galeze Powell şi a fost găzduit în conacul de la Nanteos. Singura obiecţie ar fi că mănăstirea Glastonbury a fost dizolvată în anul 1539 iar conacul a fost ridicat în 1738…

La finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX s-a constatat o inflaţie de sfinte pocale astfel că în Europa numărul acestora se cifrează în jur a 200 de potire iar căutările continuă.

De curând a apărut „Potirul de la Doña Urraca” păstrat în Bazilica San Isidoro din León, Spania, dar veridicitatea acestuia este contestată chiar de către Vatican unde recent, într-un subsol, a fost descoperit adevăratul potir. Că lucrurile stau aşa ne asigură un purtător de cuvânt al Sfântului Scaun, care declară despre această ultimă descoperire: „Nu poate fi nici o îndoială că aceasta este cupa din care a băut Isus la ultima cină. Se potrivește prea perfect pentru a fi orice altceva. Dovezile privind cupa găsită în Spania sunt prea îndepărtate pentru a fi adevărate. Singurul loc în care are sens să se găsească Graalul este chiar aici, la Roma, reşedinţa vicarului lui Hristos pe pământ. Vom elibera dovada și probele după testarea ulterioară. Probabil cel târziu până în 2078.”. Căutările au luat sfârşit. Putem sta liniştiţi…

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2020/01/17.1.0-Copetra.jpg?fit=305%2C332https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2020/01/17.1.0-Copetra.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorÎn urma iniţierii cruciadelor, în anul 1099 Cavalerii Templieri cuceresc Ierusalimul şi vor stăpâni cetatea o bună bucată de timp, perioadă în care Templierii se îmbogăţesc şi ajung adevăraţii bancheri ai Europei. Această îmbogăţire subită şi la prima vedere inexplicabilă, a fost pusă şi pe seama descoperirii unui tezaur,...Pentru cei care știu să gândească singuri