De sus din ceruri, Dumnezeu ne priveşte cu un ochi atent, veşnic treaz şi vede tot ce facem… Cam asta ar fi simbolistica de astăzi a „Ochiul Atotvăzător”. Creştinismul a preluat târziu acest simbol ca substitut a omniprezenţei lui Dumnezeu, un simbol care, ca multe altele, îşi are originea în religiile şi mitologiile declarate păgâne.

În religiile indiene, atât în hinduism cât şi în budism, ochiul divin apare sub forma celui de al treilea ochi, marcat de un punct plasat în zona frunţii, între cei doi ochi fizici. Simbolul celui de-al treilea ochi, numit şi ochiul interior, rezumă credinţa că asemeni lui Shiva sau Buddha, fiecare om posedă un al treilea ochi, având menirea de a-l canaliza către puterea sa ascunsă, interioară, de a putea vedea dincolo de aspectele materiale ale lumii. Pentru credincioşii hinduşi sau budişti, lumea este învolburată în confuzie întrucât oamenii nu îşi folosesc cel de-al treilea ochi pentru a o zări aşa cum este cu adevărat, a înlătura întunericul din jurul lor şi a face loc luminii şi înţelepciunii. În taoism cel de al treilea ochi este numit şi „Ochiul Minții”.

Este cunoscut faptul că misionari budişti ai regelui Ashoka ( 268 – 232 î.e.n.) au propovăduit budismul în tot Orientul şi au ajuns până în Grecia şi Egipt. Pietre funerare budiste decorate cu reprezentări ale roții dharma, datând din perioada ptolemaică, au fost găsite la Alexandria. Este o dovadă că budiștii trăiau în Egiptul elenistic la momentul apariţiei creștinismului. Nu este de mirare deci că o serie de idei şi simboluri budiste au ajuns să influenţeze şi creştinismul primar.

Ochiul lui Shiva atribuit unor personalităţi creştine apare figurat în câteva reprezentări de factură coptă. În scrierile creştine timpurii există aluzii sau chiar referiri directe la „Ochiul Divin” dar apoi reprezentarea sa grafică în arta ecleziastică va fi abandonată pentru o perioadă lungă de timp.

Cauza care a dus la acest abandon a fost legată de asocierea cu superstiţia deochiului sau a „ochiului rău”, larg răspândită în toată antichitatea. Exista credinţa că farmecele sunt cauzate de un spirit nociv care emană din ochiul celui care deoache. Practicile păgâne de contracarare a deochiului erau descântece specifice şi amuletele care aveau forma ochiului. Această credinţă s-a perpetuat şi este regăsită şi astăzi în practicile şi credinţele populare.

Talismanele care au rolul de a îndepărta blestemul ochiului malefic nu au ocolit nici creştinismul, nici islamul. În Turcia, talismanul purtat pentru a feri de deochi şi farmece este cunoscut sub numele de nazar.

În lumea islamică simbolul a evoluat în „hamsa” – ochiul de deochi şi apoi a devenit „Mâna Fatimei”, iar în cultura evreiască „Mâna lui Miriam”.

În Mesopotamia antică au fost identificate amulete care o prezintă pe zeiţa Ishtar cu mâna dreaptă deschisă în semn de protecţie şi binecuvântare. De aici, în Occident simbolul a primit şi numele de „Mâna Zeiţei”, cu variante în funcţie de credinţă: „Mâna lui Venus, a Afroditei sau a Mariei”.

Acelaşi gest al binecuvântării divine este regăsit şi în religiile indiene sub forma uneia dintre cele mai timpurii mudre – Abhayamudrā, gestul de siguranță, care risipește frica, acordă protecție divină și fericire.

O parte din gestica mâinilor cultivată de religiile indiene – mudrele – a fost adoptată fără rezerve de iconografia creştină, atât cea catolică cât şi cea ortodoxă, dar simbolul binecuvântării şi protecţie divine diferă de cel oriental din două motive.

Unul dintre acestea este faptul că palma protectoare răspândită în lumea creştină a fost percepută nu atât ca un simbol budist sau islamic, cât unul evreiesc. Relevant în acest caz este situaţia din Spania unde la 34 de ani după ce evreii şi maurii musulmani fuseseră expulzaţi, „Mâna lui Mariam” era atât de răspândită încât, în 1526 împăratul Charles al V-lea a convocat un comitet episcopal care să decreteze interdicția „Mâinii lui Miriam” și a tuturor amuletelor care prezentau palma deschisă a mâinii drepte.

Un al doilea motiv este faptul că Biserica creştină a adoptat gestul protecţiei divine din lumea egipteană. Aici circula o amuletă protectoare cunoscută sub numele de „Două Degete”. De fapt sunt trei degete dintre care două degete îi reprezintă pe Isis și Osiris, iar degetul mare reprezintă copilul lor Horus. Amuleta era folosită pentru a invoca spiritele protectoare ale părinților asupra copilului lor şi a devenit cunoscută în lumea romană sub numele de Mano Pantea.

Şi amuleta „Două Degete” era de fapt o prelucrare a unei „mâinii divine” care exista deja în Egipt. În basoreliefurile de la Amarna, zeul Soare îşi revarsă binecuvântarea asupra lui Akhenaten cu raze care se termină cu mâini.

La cumpăna dintre ere, în Imperiul Roman îşi făcuse loc şi circula cu mult succes „Mâna lui Sabazios”, care relua motivul amuletei egiptene, dar cu o simbolistică mai bogată: „fructul cunoaşterii” oferit de către acei apkallu mesopotamieni, „şarpele vindecător” al lui Asklepios, în mijlocul palmei apare anja – al treilea ochi, iar la bază litera „K” – adică „ksham” care o reprezintă pe Shakti, energia cosmică primordială din hinduism. De la caz la caz, pe „Mâna lui Sabazios” apar şi alte simboluri religioase. Eliminând toate simbolurile păgâne, creştinismul a preluat fără reticienţe Mâna lui Sabazios şi i-a atribuit-o lui Iisus…

Mâna Divină a fost un motiv des folosit atât în iudaism cât şi în creştinismul primar pentru a semnala prezenţa lui Dumnezeu. Probabil că a existat şi o influenţă a mitologiilor vremii dar principalul motiv l-a constituit a doua poruncă din „Legile lui Moise” conform căreia reprezentarea figurii lui Dumnezeu Tatăl ar fi fost considerată o încălcare gravă a acestei porunci. Din această cauză, în perioada antică și chiar în perioada medievală timpurie, în reprezentările plastice, prezenţa lui Dumnezeu a fost figurată prin Mâna Divină.

Iniţial nu s-a dat mare importanţă modului de reprezentare a Mâinii Divine şi, până în secolul al VIII-lea, mâna apare reprezentată fie ca o palmă deschisă, fie având doar câteva degete ridicate în diverse poziţii. Sunt semnalate trei astfel de poziţii ale degetelor. Toate aceste variante sunt întâlnite în bisericile din Ravenna. Aici apare clasica „mano pantea” dar şi varianta în care, în locul degetului mare este ridicat degetul mic. Aceast gest este încă cel de binecuvântare în Biserica Ortodoxă Greacă. Interesantă este însă reprezentarea mâinii divine sub formă de „mâna cornută”, simbol preluat de către rockerii de astăzi, deşi el există drept semn sacru în budism, unde este folosit ca mijloc de meditaţie dar şi pentru îndepărtarea demonilor.

Pe măsură ce arta creștină a evoluat, gestica mâinii a început să capete o semnificație mistică mai profundă. Pentru început  s-a adoptat gestul de „mano pantea”, explicând că cele trei ridicate reprezintă Sfânta Treime, în timp ce cele două închise semnifică natura duală a lui Iisus, de om şi de dumnezeu.

Mai apoi, după ce s-a instituit iconografia lui Iisus, teologii creştini au elaborat o gestică mai complexă din care reţinem două poziţii ale mâinii: „Iisus Pantokrator”, adică „Atotputernicul”, unde degetul inelar se uneşte cu cel mare, şi pentru binecuvântare, un gest mai complicat, care încearcă să reprezinte numele lui Isus Hristos scris cu litere greceşti, sub forma cristogramei ICXC. De fapt noua imagine a Mâinii Divine nu mai este cea a lui Dumnezeu, ci cea a zeului creştin, a Hristosului…

După mai bine de un mileniu în care prezenţa lui Dumnezeu a fost reprezentată de „Mâna Divină”, în arta plastică eclezială apuseană apar primele reprezentări ale „Ochiului Divin” care, pentru a corespunde cât de cât teologiei creştine, a fost încadrat într-un triunghi care să semnifice ideea de trinitate divină. Biserica ortodoxă a găsit imediat pretext de a acuza rivala catolică, susţinând că reprezentarea unui singur ochi ca centru de interes într-un cadru compoziţional trilateral, subliniază cu prioritate unicitatea lui Dumnezeu şi nu învăţătura despre Sfânta Treime.

Răspândirea simbolului „Ochiul Divin”, sub numele de „Ochiul Providenţei”, s-a amplificat odată cu apariţia tiparului. Primele reprezentări ale ochiului au apărut chiar în componenţa siglelor tipografice aplicate pe frontispiciile cărţilor. De aici simbolul s-a răspândit în întreaga lume fiind preluat atât de instituţiile bisericeşti cât şi de cele laice. Astfel el va apărea pe documente oficiale, pe steme, sigilii sau pe monezi.

Cu toată opoziţia Bisericii Ortodoxe „Ochiul lui Dumnezeu” a pătruns şi în spaţiul ortodox, adus fie de intelectuali, fie chiar de către membrii clerului care studiaseră în universităţile din Europa. În plus, chiar Biserica Ortodoxă Rusă a elaborat o icoană a ochiului divin, în baza Psalmului 32:18, care şi-a făcut loc în ortodoxismul pe rit vechi.

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/12/16.1.0.-Coperta.jpg?fit=159%2C170https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/12/16.1.0.-Coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorDe sus din ceruri, Dumnezeu ne priveşte cu un ochi atent, veşnic treaz şi vede tot ce facem... Cam asta ar fi simbolistica de astăzi a „Ochiul Atotvăzător”. Creştinismul a preluat târziu acest simbol ca substitut a omniprezenţei lui Dumnezeu, un simbol care, ca multe altele, îşi are originea...Pentru cei care știu să gândească singuri