Sfinxul a fost o figură proeminentă în vechile mitologii, mult mai veche decât s-ar crede, dar astăzi el şi-a pierdut importanţa iar personajul nu ar mai trezi interes dacă nu ar exista Marele Sfinx egiptean, cel care veghează piramide de la Gizeh.

În multe mitologii au existat personaje fabuloase asociate cu leul şi care au purtat nume diferite de la o cultură la alta dar sub influenţa grecească, pentru toate acestea s-a generalizat numele de „sfinx”, nume provenit de la cuvântul grecesc „sphingo” care înseamnă „a strangula”.

Pe Marele Sfinx de pe platoul de la Gizeh nu există nicio inscripţie care să ateste anul construirii şi nu este menţionat nici între marile construcţii ale Egiptului antic, fapt care lasă câmp liber unor speculaţii. Egiptologii consideră însă pe bună dreptate că Sfinxul a fost construit de către faraonul Khafra (2558 – 2532 î.e.n.), având înfăţişarea acestuia.

Capul Sfinxului are 6 m înălţime şi 4 m lăţime. Barba – simbol al faraonului, care în mod evident a fost adăugată după construirea Sfinxului lipseşte, dar ea a fost recuperată şi este expusă astăzi la British Museum. O istorie arabă din secolul al XV-lea, al carei autor este egipteanul Taqi Al-Maqrizi, ne spune că nasul a fost distrus de către un mistic sufi pe nume Muhammad Saim al-Dahr, supărat fiind pe faptul că egiptenii vremii, deşi nu mai erau de mult pagâni, îl venerau şi îi aduceau totuşi ofrande, convinşi fiind că fertilitatea adusă de Nil depinde de Sfinx. Arabii egipteni îl numeau „Abu Hol”, adică „Tatăl Groazei”, iar tăierea nasului pe pământ islamic, era considerată ca un semn de infamie. În trecut, statuia a fost pictată: roşu pe faţă şi corp şi galben cu dungi albastre pe cap.

Dincolo de speculaţiile care au fost ţesute în jurul Sfinxului, el se aliniază cu piramida lui Khafra/Kephren, la începutul drumului pietruit care duce spre aceasta, făcând parte din ansamblul piramidei ca paznic al acesteia.

Afirmaţia este susţinută atât de amplasamentul monumerntelor de la Gizeh cât mai ales de „Stela visului”, descoperită în anul 1816, o inscripţie realizată în anul 1401 î.e.n. la ordinul lui Thutmose IV. În incripţie se se spune clar că ea îl reprezintă pe marele faraon Khaf-Ra, unul dintre fiii lui Khufu/Keops.

În stela ridicată de către Thutmose IV, sfinxul se recomandă drept Horem akhet-Khepri-Ra-Atum, iar în Regatul târziu el a fost numit „Hor-em-akhet”, adică „Horus la orizont”.

Legătura Sfinxului cu zeul Soare este pusă în evidenţă şi de un basorelief de la Amarna, unde acesta ia chipul faraonului Akhenaton, cel care proclamase Soarele drept zeu unic.

Pentru vechii egipteni, Sfinxul a ilustrat puterea regală conferită de către zeul suprem şi chiar zeul însuşi, şi mai puţin a avut funcţia de gardian sacru aşa cum apare în alte mitologii.

Este greu de spus când a apărut personajul sfinxului egiptean. Cel mai vechi sfinx-faraon cunoscut până astăzi, este cel care o prezintă pe Hetepheres II, regină din cea de-a patra dinastie (2723 – 2563 î.e.n.), fiica lui  Khufu / Keops. Această tradiţie a reprezentării sfinxului-faraon s-a păstrat peste timp, până în Egiptul ptolemeic, de unde provine cel mai „recent” sfinx, descoperit în zona templului de la Kom Ombo, datat în jurul anului 180 î.e.n.

Probabil că faraonul-sfinx egiptean a avut la bază puternica divinitate solară Sekhmet, fiică a marelui Ra, zeiţa leoaică considerată drept protectoare a faraonilor, conducându-i pe aceştia în război şi continuând să-i protejeze şi în viaţa de apoi. Acesta ar fi şi motivul pentru care sfincşii păzesc templele şi mormintele faraonilor.

Mitologia greacă consemnează şi ea un sfinx, văzut drept o creatură fabuloasă având capul unei fete, corpul unui leu, aripi de pasăre şi, în loc de coadă, un şarpe.

Această făptură îşi ştrangula victimele, de unde şi numele de „Σφινξ”, provenit din verbul „σφίγγω; sphíngō”,  care înseamnă „cel care strangulează”.

Conform lui Hesiod, sfinxul grec a fost fiica lui Echidna şi Orthrus sau după alţi autori, progenitura lui Echidna şi Typhon. Indiferent de origine, toţi autorii consideră că Sfinxul a fost un personaj chthonic, apărând în mituri anterioare celor ale zeilor olimpieni şi purta iniţial numele de „Φιχ” – Fix.

Principalul rol al sfinxului grecesc era cel de paznic.

O legendă spune că un sfinx adus de Hera sau Ares din ţinuturi ethiopiene păzea porţile cetăţii greceşti Theba şi nu lăsa nici un străin să intre, decât dacă îi răspundea unei întrebări. În cazul în care cel chestionat nu putea da răspunsul corect, nefericitul era ştrangulat. Ghicitoarea sfinxului de la porţile Thebei a rămas celebră în istorie: „Ce creatură merge dimineata în patru picioare, la prânz în două, şi seara, în trei, şi cu cât are mai multe picioare, este mai slab?” Oedip a răspuns la această întrebare, identificând în personajul ghicitorii: „omul”. Atunci, spune povestea, Sfinxul s-a aruncat de pe o stâncă şi a murit sau după o altă legendă s-a „auto-devorat”.

Sfinxul cunoscut sub numele de „Sfinxul Naxian” a străjuit şi Templul lui Apollo de la Delphi, centrul religios al Greciei antice. Cu înălţimea de 2,20 metri, el trona de pe o coloană ionică de 10 metri şi a fost adus ca ofrandă zeului-soare de către locuitorii din Naxos în anul 560 î.e.n.

Drept garant al securităţii, sfinxul a fost emblema vechiului oraş-stat Chios, el apărând pe sigilii şi monede începând din secolul VI î.e.n. şi până în secolul al III-lea e.n.

Personajul sfinxului este semnalat şi în zona asiatică unde este cunoscut sub numele de „purushamriga” adică „bestie-umană” în limba sanscrită sau „naravirala” – tot un nume sanscrit, care înseamnă „om-pisică”. Acesta mai apare apoi sub numele de „nara-simha” „om-leu” în limba pali din Sri Lanka, „manusiha sau manuthiha”, cu acelaşi sens în Myanmar şi sub numele de „nora nair” sau „thepnorasingh” în Tailanda.

Purushamriga joacă un rol în multe povești antice și în mitologia mai multor temple indiene. Cel mai frecvent se găsește într-o versiune a epopeei Mahabharata, sub forma unei alegorii a luptei dintre bine și rău. Multe reprezentări ale lui purushamriga fac referire la această poveste şi chiar există un pelerinaj anual care implică douăsprezece temple ale lui Shiva dedicate special acestui eveniment din Mahabharata.

Şi în India, ca şi în Egipt, omul-leu apare şi ca un avatar al zeilor. O astfel de ipostază este Narasimha, al patrulea avatar al lui Vishnu, o reîncarnare necesară pentru a distruge răul, a pune capăt persecuției religioase și calamităților pe Pământ, restabilind astfel Dharma. Prototipul lui Narasimha este identificat într-un verset din Rigveda scris între anii 1500-1200 î.e.n.

Unele reprezentări ale sfincşilor asiatici prezintă vădite asemănări cu cei greci, datorită influenţei artei hellenistice, care s-a manifestat aici prin apariţia unor regi budişti de origine greacă. Există în schimb reprezentări ale sfincşilor originari „indieni”, fără nici o influenţă străină la Mathura, Kausambi şi Sanchi, realizaţi în perioada cuprinsă între secolul al III-lea î.e.n. şi până în secolul I e.n.

În această zonă a Asiei, sfincşilor le este atribuit un rol de amuletă contra „răului” sau a „diavolului”…

În jurul anului 1600 î.e.n., în centrul Anatoliei, hittiţii au pus bazele unui mare imperiu cu capitala la Hattusa, o cetate cu dimensiuni impresionante. Din vechea cetate s-au păstrat fragmente din ziduri şi câteva porţi: Poarta Regelui, Poarta Leilor şi Poarta Sfincşilor, numite aşa după paznicii de la intrare.

Paznicii porţilor de la Hattusa s-au perpetuat în tot bazinul Eufratului unde sunt cunoscuţi sub numele de „lamassu”, denumire care provine din cuvântul sumerian „lama” cu referire la o zeitate protectoare feminină sau sub numele de „šêdu”, corespunzând unei zeităţi protectoare masculine.

Lamassu este prezentat drept un taur sau leu cu cap uman și aripi de pasăre. De regulă el păzeşte porţile de intrare în templele zeului solar Shamash.

Tot în zona mesopotamiană este semnalat şi sirrush sau mušḫuššu, un hibrid mitologic, cel mai bine ilustrat de imaginea sa de pe „Poarta lui Ishtar” din Babilon, construită în secolul al VI-lea î.e.n.

Motivul unui animal cu aripi cu cap uman este comun Orientului Apropiat, fiind înregistrat pentru prima dată în Ebla în jurul anului 3000 î.e.n. Primul motiv distinct al unui lamassu a apărut în Asiria în timpul domniei lui Tiglath-Pileser II (967–935 î.e.n.) ca simbol al puterii.

Sfinxul mesopotamian „shedu” a fost preluat de către evrei sub forma de „cherubim”, prototipul viitorilor „îngeri”. Cum în Babilon păzitorii Soarelui erau considerate patru constelaţii, profetul biblic Ezechiel descrie cherubimii drept creaturi având patru feţe: de om, de leu, de bou şi de vultur. Cele patru „feţe” vor fi transferate personajelor celor patru evanghelişti, iar evanghelistul Marcu va prelua rolul leului devenind Sfinxul creştin…

 

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/11/15.1.0-Coperta.jpg?fit=194%2C224https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/11/15.1.0-Coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorSfinxul a fost o figură proeminentă în vechile mitologii, mult mai veche decât s-ar crede, dar astăzi el şi-a pierdut importanţa iar personajul nu ar mai trezi interes dacă nu ar exista Marele Sfinx egiptean, cel care veghează piramide de la Gizeh. În multe mitologii au existat personaje fabuloase asociate...Pentru cei care știu să gândească singuri