În mitologia greco-romană apar câteva divinităţi care prelucrează motivul gemenilor sacri indo-europeni. Prima pereche de acest gen este Apollo şi Artemis. Povestea lor începe cu una dintre numeroasele escapade ale lui Zeus, care de această dată o vizează pe Leto, fiica titanului Keos şi a zeiţei Phoebe. Rămasă însărcinată şi ca să scape de furia geloasei Hera, soţia marelui zeu, Leto s-a ascuns în insula Delos unde a născut doi gemeni: Apollo şi Artemis.

Artemis a fost considerată zeiţa vânătorii şi pădurilor, fiind de multe ori descrisă ca având asupra ei un arc şi săgeţi. Mai târziu zeiţa şi-a asumat rolul Eileithyiei ajutând la naşterii, a fost simbol al virginităţii şi fertilităţii, motiv pentru care uneori apare reprezentată cu mulţi sâni.

Artemis a fost una dintre cele mai vechi şi venerate zeităţi, născută ca un aspect al stăvechii zeiţe sumeriene Inanna . Asocierea ei târzie cu Luna este o idee populară care nu prea are surse, dar s-a născut prin asociere cu fratele Apollo – zeul Soare. Va fi identificată mai târziu cu Selena, o titanidă care a fost o zeiţă lunară, uneori fiind descrisă cu o semilună pe frunte. Ea a devenit la romani zeiţa Diana şi la etrusci zeiţa Artume.

Există încercări de a găsi pentru numele zeiţei o etimologie greacă, dar probabil că numele ei provine din proto-indo-europeană şi avea sensul de „urs”, fapt întărit de cultul practicat în Brauronia şi urmele civilizaţiei neolitice descoperite în peştera cretană Arkouditessa, al cărei nume înseamnă „ursoaică”. Peştera a fost loc de cult al cuplului Apollo şi Artemis din cele mai vechi timpuri, iar în timpuri creştine a fost dedicată lui Arkoudiotissa Panaghia, adică „Sfânta Arkoudiotissa”.

Festivalul Arkteia era celebrat la fiecare patru ani la sanctuarul lui Artemis de la Brauronia, aflat pe o colină la aproximativ 25 de kilometri de Atena. Aici, tinere fete se dedicau zeiţei drept „arktoi” adică „ursoaice”. Asocierea numelui Artemisei cu „ursul”, ne trimite cu gândul spre legenda mănăstirii Sf. Dionysos de la poalele muntelui Olimp, reşedinţa vechilor zei greci. Sfântul a purces la construcţia mănăstirii cu ajutorul unui cal, pe care îl folosea la transportul pietrelor. Un urs sau ursoaică a mâncat calul. Atunci sfântul, folosindu-se de puterile sale, a „supus” ursul, obligându-l să ia locul calului şi să termine el construcţia. Morala: Sfântul creştin a supus Ursul păgân… Artemisa fusese înfrântă…

Apollo este una dintre cele mai importante și complexe zeităţi din mitologia greco-romană. Divinitatea națională a grecilor, Apollo a fost recunoscut ca un zeu al tirului, al muzicii și al dansului, al adevărului și al profeției, al vindecării, al Soarelui și al luminii, al poeziei și altele.

Etimologiile greceşti propuse pentru numele zeului sunt îndoielnice. Cum cultul lui Apollo a ajuns în Grecia şi în Etruscia, în intervalul anilor 1100 – 800 î.e.n., cel mai probabil numele lui Apollo vine de la vechiul zeu hurrit şi hittit Aplu, al cărui cult atingsese apogeul în perioada 1.700-1.200 î.e.n. şi care este legat de akkadianul „Aplu Enlil”. Numele înseamnă „Fiul lui Enlil”, titlu dat şi zeului Nergal şi zeului Shamash, zeul babilonean al soarelui.

Homer îl prezintă pe Apollo ca luptând de partea troienilor în războiul Troiei, fapt care întăreşte ipoteza unei provenienţe anatoliene prin intermediul zeului luwian Apaliunas, al cărui nume înseamnă „tatăl-leu” sau „tata-lumină”.

O altă trimitere spre originea anatoliană a lui Apollo este epitetul de Lyceios sau Lykegenes, care face trimitere spre „Lupul”.

Deşi Leto, Artemis şi Apollo ar trebui să formeze „o familie”, cele trei zeităţi apar destul de rar împreună, deoarece au fost slăvite independent. Doar la Dreros în Creta, în templul lui Apollo Delphinios, au fost găsite trei statuete, care ar putea fi identificate cu „triada divină”…

Cum Apollo a fost identificat drept zeu al Soarelui, sora sa Artemis a primit şi atribuţii lunare…

Un cuplu celebru, cu certitudine cel mai cunoscut, este format din gemenii Romulus şi Remus, de care se leagă întemeierea Romei, la data de 21 aprilie 753 î.e.n.

Legenda lor este însă una de factură cultă, înţesată cu simbolistica vremii, pentru a atinge scopul dorit, fără a avea nimic de-a face cu istoria reală.

Povestea porneşte de la eroul troian Aeneas şi a urmaşilor săi: Numitor şi Amulius, care îşi împart tronul cetăţii Alba Longa. (La acea vreme, originea troiană conferea un grad de nobleţe şi multe cetăţi şi-au atribuit-o.)

Amulius îşi îndepărtează fratele de la tron (Poveste similară cu cea a lui Esau şi Iacov) iar pe fata acestuia, Rhea Silvia, o forţează să devină o vestală, preoteasă jurată la celibat, în templul lui Vesta. (Mama divinilor este totdeauna fecioară; vezi Horus, Attys, Buddha, Adonis, Dionysus, Fuxi sau Iisus).

Într-o seară, Marte, zeul războiului, vine la Rhea şi aceasta naşte doi băieţi gemeni: Romulus şi Remus. (Tatăl obligatoriu un zeu).

Amulius ordonă moartea gemenilor prin înecare. Servitorul căruia i-a fost încredinţat ordinul, i-a plasat pe cei doi copilaşi într-un coş şi l-a pus pe apele fluviului Tibru. Romulus şi Remus sunt salvaţi de către zeul râurilor, Tiberinus, care îi aşează pe dealul Palatin. Acolo, sunt îngrijiţi de către o lupoaică – Lupa capitolină. Gemenii sunt apoi descoperiţi de un păstor, care duce copiii în casa sa. (Pericolul clasic de început şi salvarea miraculoasă; vezi Sargon I fondatorul Akkadului, a lui Moise, Zeus, Adonis sau a lui Iisus).

Pe când gemenii aveau optsprezece ani, a izbucnit o ceartă între păstorii lui Numitor şi cei ai lui Amulius. Romulus şi Remus intervin şi recuperează vitele rătăcite. Numitor îşi recunoaşte nepoţii iar aceştia îşi răzbună bunicul, care redevine regale cetăţii Alba Longa. Romulus şi Remus pleacă însă să-şi întemeieze propria cetate pe dealurile Palatine.

Cum cei doi nu cad de acord asupra locului de amplasare a noii cetăţi, se hotărăsc să apeleze la voia zeilor. Astfel apare „proba vulturilor” şi în timp ce Remus vede şase păsări pe cer, lui Romulus i se arată doisprezece. În lupta care urmează, Remus este ucis (Mitul sacrificiului necesar pentru trăinicia lucrării; vezi şi Ana lui Manole), iar Romulus înalţă cetatea Roma şi devenind primul rege al acesteia…

O pereche mai puţin importantă în mitologiile lumii este Soarele şi Luna.

Ea şi-a făcut loc între mituri şi mai apoi în povestirile populare abia în antichitatea clasică, unde perechea astrală apare fie ca frate şi soră, fie sub forma unei iubiri imposibile.

Zeităţi ale Lunii sunt întâlnite în majoritatea religiilor antice, dar  acestea apar ca divinităţi de sine stătătoare şi cu funcţii care au depins de la cultură la cultură. În plus, la o serie de popoare, divinitatea lunară, pornind de la un original proto-indo-european, a fost de sex masculin.

Abia mitologia clasică greacă, va lansa perechea Helios şi Selene, prezentându-i drept frate şi soră, alături de  Eos, zeița zorilor. Atât Helios cât şi Selene au fost însă zeităţi minore, importanţa acestora crescând în momentul în care Selene va fi identitficată cu mare zeiţă Artemis iar Helios va fi identificat cu Apollo dar mai ales cu Sol Invictus, care se va impune ca zeu principal în Imperiul Roman.

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/10/14.3-coperta.jpg?fit=439%2C373https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/10/14.3-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorÎn mitologia greco-romană apar câteva divinităţi care prelucrează motivul gemenilor sacri indo-europeni. Prima pereche de acest gen este Apollo şi Artemis. Povestea lor începe cu una dintre numeroasele escapade ale lui Zeus, care de această dată o vizează pe Leto, fiica titanului Keos şi a zeiţei Phoebe. Rămasă însărcinată...Pentru cei care știu să gândească singuri