Zeul creştin s-a născut din filozofia eseniană care studiind vechile scrieri evreieşti a ajuns la concluzia că în Israel va apare un nou mare rege, care să refacă legendarul regat al lui David şi Solomon. Războiul de eliberare de sub stăpânirea romană, prorocit de „steaua” Halley, care apăruse pe cer ca semn divin a fost un eşec. Vechile scrieri ebraice se dovediseră mincinoase. Esenienii s-au refugiat în ţările vecine şi de aici au încecat să justifice eşecul. De fapt Mesia – „Unsul lui Yahweh” venise conform prorocirilor dar a ales altă cale de izbăvire, cea a propriului sacrificiu, îndemnându-şi şi adepţii la resemnare cu promisiunea că va reveni în curând să întemeieze împărăţia visată.

Propovăduitorii noii religii au întocmit o listă cu învăţături date de zeul plecat la ceruri dar era totuşi prea puţin pentru o religie, aşa că treptat au început să fie adăugate fapte şi date biografice ale zeului. Această misiune a revenit diasporei din Alexandria dar mai ales din Antiohia siriană, acolo unde au fost elaborate primele scrieri creştine şi nucleul actualelor evanghelii, ulterior revizuite şi adăugite pentru a deveni canonice.

Primele evanghelii – „vestea bună”, care anunţau că „vremea și Împărăția lui Dumnezeu” este iminentă, s-au mărginit să prezinte sacrificiul lui Iisus şi urcarea sa la cer. (În cele mai vechi manuscrise existente ale Evangheliei după Marcu: Codex Siniacticus și Codex Syriacus, aceasta se termină cu cap.16:8 cu „Amin”, după episodul descoperirii mormântului gol de către femei şi afirmația „nimic n-au spus, că se temeau”. Ulterior s-au adăugat versetele 9-20 în care zeul se arată ucenicilor).

Actuala imagine a zeului creştin a fost elaborată în Siria greco-romană („I s-a dus vestea în toată Siria”; Matei 4:24 şi „ucenicii au fost numiţi creştini pentru întâia dată în Antiochia”; Fapte 11:26). Cum în zonă existau deja câţiva zei recunoscuţi, în general zeităţi ale vegetaţiei a căror caracteristică principală era moartea şi învierea, Iisus a fost apropiat de aceştia atât prin biografie cât şi prin iconografie: Attis – „Bunul păstor”, zeu al vegetaţiei frigiene; Adonis – considerat a prim exemplu al arhetipului zeului care moare şi reînvie, tocmai datorită unor aluzii făcute de către scriitori creștini; canaanitul Baʿal, egipteanul Osiris; Dionysus – principalul concurent al lui Iisus şi păstorul Tammuz, slăvit de către iudei în paralel cu zeul Yahweh. (Vechea mitologie mesopotamiană consemnează doi regi legendari cu numele de Dumuzid: Dumuzid păstorul, cel care mai apoi a devenit zeul Tammuz şi Dumuzid pescarul.).

Multe dintre spusele lui Iisus: pilda semănătorului, parabolele seminței de muștar și sămânța în creștere, trimit spre zeii vegetali. În Evanghelia după Ioan (12:24) chiar moartea şi învierea lui Iisus este comparată cu o sămânţă care cade în pământ și moare, dar apoi aduce mai multă roadă.

Evoluţia teologiei creştine a făcut din personajul Iisus un zeu al vegetaţiei / fertilităţii, învăţător / păstor şi zeu solar.

La vremea când Iisus încerca să fie impus ca un zeu important, multe dintre zeităţile orientale ale fertilităţii aveau asociat şi semnul peştelui: Afrodita, Atargatis, Dagon, Tanit, etc. Zeul semitic Dagon, un zeu al agriculturii, apare închipuit sub formă de om-peşte datorită în special scrierilor evreieşti.

Tot la acel moment era în vogă şi „Babyloniaca” lui Berossus care îl promovase sub numele de Oannes pe Adapa învăţătorul-peşte şi, să nu uităm de zeul-peşte Medjed sau Oxyrhynchus, care în Egiptul ptolemeic era considerat peştele sacru purtător al discului solar în locul străvechii zeităţi Hator…

Să mai notăm şi faptul că Hesychius din Alexandria care, în secolul al V-lea e.n., a scris şi a copiat un număr important de scrieri antice, susţine că Bacchus/Dionysus era numit uneori Ichthys, adică „Peştele”.

Toate acestea par să fi determinat adoptarea peştelui ca simbolul asociat lui Iisus iar de aici nu a mai fost decât un pas până când zeul creştin să fie declarat „Marele Peşte”.

Dintr-un motiv sau altul peştele a fost adoptat drept simbol al noului cult, chiar înainte de redactarea finală a actualelor Evanghelii canonice, care încearcă să-l justifice identificându-i pe primii ucenici drept „pescari”, apoi „Pescuirea minunată” adăugată în Luca;5:1-11 şi, în capitolele finale ale Evangheliei după Ioan (21:1–14), introducându-se o altă pescuire care face trimitere directă spre „numărul peştilor” definit de Arhimede…

Alături de simbolul peştelui, în mai multe basoreliefuri de factură creştină o bună bucată de vreme va apare ca motiv decorativ şi ancora. Ca şi în cazul simbolului „peşte”, se susţine că simbolul ancorei creştine a apărut ca o disimulare a crucii execuţiei lui Iisus, pe care primii creştini au fost obligaţi să o ascundă într-un mod artistic (!)… (Orazio Marucchi, „Arheologia Crucii și Crucifixul”, Enciclopedia Catolică (1908), Vol. 4).

Adevărul este că vechile ancore semănau cu o spânzurătoare, cea în formă de T, dar ideea ancorei creştine pare să se bazeze mai mult pe un pasaj nou-testamentar din Evrei 6:17-20, în care se compară nădejdea în Dumnezeu cu o ancoră a sufletului…

Ancora a fost un simbol pasager, fiind folosit doar între secolele III-IV şi nu pentru a disimula „crucea supliciului” adică cea în formă de „T”, folosită la acea vreme numai pentru executarea tâlharilor şi criminalilor. Reprezentarea execuţiei lui Iisus pe cruce ar fi fost un sacrilegiu iar crucea creştină nu fusese elaborată încă. Acesta este motivul pentru care reprezentarea lui Iisus pe cruce, aşa cum o cunoaştem astăzi va apare abia în sec. IV-V e.n., după ce creştinismul era deja stăpân în Imperiul Roman.

(Tertullian, unul dintre părinţii bisericii creştine, scria la sfârşitul secolului al II-lea sau începutul secolului al III-lea, că la Cartagina, un evreu renegat, îi înfăţişa pe creştini cu urechi şi copite de măgar, spunând: „Dumnezeul creştinilor a ajuns să fie un măgar”. În catacombele romane de sub Palatin, lângă Circul lui Maximus a fost găsit o reprezentare a crucificării, datată între anii 193 şi 235 e.n. în care Iisus este reprezentat cu cap de măgar şi alăturat textul: „Alexamenos slăvindu-şi zeul”.).

Simbolistica ancorei avea un caracter prea filozofic pentru masa credincioşilor creştini astfel că dintre toate simbolurile creştine doar peştele a rămas popular iar filozofii creştini au făcut eforturi pentru a-l identifica pe Iisus cu „Marele Peşte”. Între aceste eforturi creştine este cunoscută încercarea de identificare a cuvântului grecesc ΙΧΘΥC, însemnând „peşte”, cu zeul creştin. În acest scop s-a elaborat o frază liturgică: „Ἰησοῦς Χριστός, Θεοῦ Υἱός, Σωτήρ”, „Iēsous Christos Theou Huios, Sōtēr”, „Iisus Christos, al zeului fiu, salvator”, care nu prea are sens nici chiar în greacă, dar dacă din această expresie se ia prima literă a fiecărui cuvânt, se obţine cuvântul ΙΧΘΥC adică „peşte”…

Acrostihul îl impune pe Iisus drept „Marele Peşte”, dar în acelaşi timp îi neagă calitatea de dumnezeu desemnându-l doar fiu al acestuia, la fel ca şi alţi zei ai timpului. „Fiul Zeului” era un „titlu” înainte de „naşterea” lui Iisus şi a continuat să existe şi după aceea. Numele zeului Dionysus înseamnă chiar „Fiul Zeului”… Pe monede emise la Alexandria între anii 81 – 96 e.n. de către împăratul Domitian, el se auto-intitulează „Theou Yios”.

 

Încercările de a-l identifica pe Iisus cu „Marele Peşte” poate să aibă o motivaţie mai puternică şi anume aceea de a-l face reprezentantul „Erei Peştilor”, cea în care intra Pământul în preajma naşterii zeului creştin. Ipoteza nu este lipsită de un suport real căci, Iisus a avut asociat ca simbol „mielul”, identificat de apologeţii creştini cu semnul zodiacal al Berbecului, motivându-se că răstignirea şi învierea s-a produs sub semnul acestei zodii de primăvară. Deci cam acelaşi considerent pare să fi existat şi în cazul identificării lui Iisus cu începutul unei noi ere în viaţa Pământului…

Atât astrologii mesopotamieni cât şi cei egipteni cunoşteau mişcarea de precesie a Pământului şi faptul că planeta trecea prin zodiacul ceresc asemeni oamenilor. Anul zodiacal al planetei durează însă 25.764 de ani, deci o zodie terestră ar dura 2.147 de ani… În anul 4362 î.e.n., Pământul intra în consteleţia Taurul, apoi în anul 2.215 î.e.n., punc­­tul echinocţiului de primavară părăsea Taurul şi intra în Berbec iar în anul 68 î.e.n. Pământul intra sub semnul Peştelui unde va rămâne până în anul 2.079 e.n. când, părăsind Peştii, va in­tra în Văr­să­tor.

Piscis Austrinus a fost una dintre cele 48 de constelații listate de astronomul Ptolemeu din secolul al II-lea. În mitologia greacă, această constelație este cunoscută sub numele de Marele Pește și este portretizată ca înghițind apa turnată de Vărsător.

Ideea unei asocieri a lui Iisus cu zodia Peştilor şi ca reprezentant al acesteia, nu poate fi exclusă şi probabil că ea a fost exploatată de apologeţii creştini pentru impunerea noului zeu în rândul filozofilor vremii, la fel cum s-a procedat prin introducerea în Evanghelii a unor episoade care au avut menirea de-al echivala pe Iisus cu alţi zei.

O parte dintre partizanii ipotezei conform căreia, Iisus s-a „născut” ca reprezentant al Erei Peştilor, au găsit chiar în Evanghelii argumente ce par să susţină ipoteza. Astfel este evocat episodul pregătirii Paştelor: „Vremea Mea este aproape.” (Matei;26:18). „Unde voieşti să ne ducem să-Ţi pregătim să mănânci Paştele? Şi El a trimis pe doi din ucenicii Săi şi le-a zis: Duceţi-vă în cetate; acolo aveţi să întâlniţi un om ducând un ulcior cu apă; mergeţi după el.” (Marcu;14:12-13). Acest „Om cu un ulcior cu apă” este văzut ca Vărsătorul, care va urma să vină după Iisus-Peştele…

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/09/13.6.0-coperta.jpg?fit=495%2C343https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/09/13.6.0-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorZeul creştin s-a născut din filozofia eseniană care studiind vechile scrieri evreieşti a ajuns la concluzia că în Israel va apare un nou mare rege, care să refacă legendarul regat al lui David şi Solomon. Războiul de eliberare de sub stăpânirea romană, prorocit de „steaua” Halley, care apăruse pe...Pentru cei care știu să gândească singuri