Creştinismul s-a născut într-o epocă în care înfloriseră cultele de mistere. Chiar noua religie a fost percepută multă vreme drept un astfel de cult. Cultele de mistere aveau un ceremonial bine stabilit, aveau „emblemă”, un semn specific: animal, plantă, obiect sau o scenă ceremonială. La concurenţă, cultul creştin şi zeul său au avut nevoie de un simbol.

Dacă astăzi întregul ritual creştin se desfăşoară în jurul momentului răstignirii şi a semnului crucii, la momentul apariţiei creştinismului acesta a copiat şi adaptat portretistica mitologiilor vecine. În cele mai vechi reprezentări creştine, Iisus este reprezentat similar lui Attis – „Bunul păstor” sau lui Helios – zeul soare, sunt preluat motive florale şi animale.

Motivul „Mielului”, atât de prezent în Apocalipsă – cea mai veche scriere creştină, a fost abandonat în secolul al doilea. Păsările şi plantele se mai regăsesc până în secolul al IV-lea, dar între timp peştele fusese adoptat drept principal simbol creştin. Acesta a dominat religia creştină o bună bucată de timp şi a fost nevoie de legenda cu „Visul lui Constantin” pentru ca el să fie înlocuit cu crucea, întâi cea solară apoi cu cea a răstignirii.

Nu se ştie exact când peştele a fost adoptat drept simbol al lui Iisus. Există două piese care ar indica o adopţie timurie.

Prima este o urnă ceramică datată în secolul I e.n. Pe aceasta apare un desen complex, care îmbină simbolurile clasice evreieşti cu „peştele creştin” şi poartă inscripţia: „Pentru uleiul sufletului”. Decorul este interesant prin complexitate. Sfeşnicul cu şapte braţe – „menorah”-ul care îi reprezintă pe iudei, este legat de peşte creştin prin Steaua lui David, simbolul regalităţii israelite. De ce s-a încercat o legătură între trei simboluri figurate de regulă separat?

Într-un mormânt din Ierusalim datat înainte de anul 70 e.n., a fost descoperită o incizie care reprezintă un peşte. Cercetătorii creştini au interpretat desenul ca o dovadă a existenţei creştinismului încă din timpul lui Iisus, dar nu există nicio dovadă că mormântul ar aparţine vreunui practicant al cultului creştin şi cu atât mai puţin că peştele incizat ar fi un simbol creştin. Simbolul era unul popular în zonă, ataşat divinităţilor fertilităţii şi ai reînvieri. În plus, peştele de aici apare reprezentat mai complex şi diferit de „peştele creştin”.

În realitate este greu de stabilit momentul în care peştele a fost preluat ca semn creştin şi la fel de dificil de identificat cauza sau cauzele care au dus la această „adopţie”. Există posibilitatea asocierii cu Oannes-peştele învăţător, fiul zeului Enki, cu Latusul egiptean purtător al Soarelui sau cu controversatul zeu-peşte Dagon.

Apologeţii creştini au făcut eforturi pentru a justifica preluarea peştelui drept simbol şi implementarea lui în cultul creştin, fără însă de a găsi un răspuns lămuritor.

Povestea apariţiei peştelui ca semn de recunoaştere între practicanţii cultului este o fantezie puerilă, o poveste cel puţin hilară. A fost elaborată şi motivaţia botezului sau asocierii lui Iisus cu ipostaza de „pescar de oameni”.

Este posibil ca adoptarea peştelui ca simbol să fi fost inspirată de scrierile evanghelice, care fac dese referiri la pescari şi pescuit. Totuşi nu se face vreo referire la Iisus ca „peşte” decât în pasajul târziu de la finele Evangheliei după Ioan, unde apare un episod ciudat la prima vedere: „Simon Petru s-a suit în corăbioară şi a tras mreaja la ţărm, plină cu o sută cincizeci şi trei de peşti mari; şi, măcar că erau atâţia, mreaja nu s-a rupt.”(Ioan; 21:11). Remarcăm exactitatea cu care este redat numărul peştilor prinşi!

La acea vreme cifra 153 purta numele de „numărul peştelui”, nume dat de către Arhimede (287-212 î.e.n.) şi este legată de „Vesica piscis” o figură geometrică preluată de către religia creştină.

Vesica piscis se obţine prin intersectarea a două cercuri cu raze egale. Figura obţinută a fost numită „Ichthys”, iar înălţimea şi lăţimea acesteia păstrează o proporţie egală cu radical din 3, rezultat numit „măsura peştelui”, valoare a raportului dintre 265 şi 153. Acest raport fusese stabilit încă din timpul lui Pythagora (c.580 – 500 î.e.n.).

Vesica piscis, numită şi mandorla, a devenit în arta creştină medievală o aureolă pentru încadrarea imaginii lui Iisus şi a Fecioara Maria. Pentru Iisus se relua doar reprezentarea zeului Aion, zeul grec al timpului infinit, asociat cu religiile de mistere ale lui Dionysus, Cybele, Orpheu şi Mithras.

Mandorla nu a reprezentat doar o asociere cu zeul timpului ci şi o promovare a lui Iisus ca zeu solar. Într-o faimoasă frescă de la Sant Climent de Taüll (Spania), zeul creştin apare într-o mandorlă cu o carte în mână pe care este înscris textul: „Ego Sum Lux Mundi” (Eu sunt lumina lumii), iar pe basorelieful de la Conques (Franţa), Iisus este prezentat înconjurat de şase stele, care indică planetele cunoscute, între ele fiind inclusă şi Luna. Simbolismul îl indică pe Hristos drept Soarele…

În cazul Fecioarei Maria lucrurile sunt mai complicate, chiar dacă s-a dorit doar să i se acorde titlul de „Regina cerului”, un titlu purtat de marile zeiţe care au precedat-o. Tocmai această alăturare face să vedem şi simbolistica mandorlei ca simbol al fertilităţii prin asimilarea ei cu vulva Marii Zeiţe născătoare de viaţă.

Vulva Marii zeiţe a procupat omenirea din timpuri străvechi şi imaginea ei a călătorit prin timp. Cele mai cunoscute reprezentări de acest gen sunt cunoscute sub numele irlandez de Sheela na gig. Sculptura reprezintă o femeie goală cu o vulvă exagerată. Statuile de acest gen au făcut parte frecvent din decorul bisericesc, cu precădere în Irlanda, Marea Britanie, Franța și Spania.

Sheela na gig au fost sculptate pentru prima dată în Franța și Spania în secolul al XI-lea, apoi motivul a ajuns în secolul al XII-lea în Marea Britanie și Irlanda.

Sensul acestor sculpturi şi prezenţa lor în bisericile creştine, este dezbătut de către specialişti, dar modelul statuilor vine din timpuri preistorice cu sensul vizibil de a slăvi fertilitatea şi viaţa. Dacă o excludem pe Fecioara Maria, Sheela na gig este doar finalul acestor reprezentări…

În antichitate, numerologia, epigrafia, criptografia, geometria, etc., toate aveau şi un caracter sacru pe care îl cunoşteau doar iniţiaţii. Vesica piscis nu făcea excepţie iar caracterul sacru îl descoperim în cele mai neaşteptate locuri. Un astfel de exemplu este Piazza San Piedro de la Vatican, trasată şi ridicată astfel încât să includă în ea sacralitatea mandorlei. Să mai remarcăm şi prezenţa în mijlocul sacrei figuri a obeliscului, un simbol falic.

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/09/13.5-Copetra.jpg?fit=339%2C287https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/09/13.5-Copetra.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorCreştinismul s-a născut într-o epocă în care înfloriseră cultele de mistere. Chiar noua religie a fost percepută multă vreme drept un astfel de cult. Cultele de mistere aveau un ceremonial bine stabilit, aveau „emblemă”, un semn specific: animal, plantă, obiect sau o scenă ceremonială. La concurenţă, cultul creştin şi...Pentru cei care știu să gândească singuri