Sirena este percepută astăzi ca o fiinţă jumătate peşte, jumătate femeie dar această imagine a fost elaborată abia în timurile medievale. Iniţal sirenele au fost închipuite drept fiinţe înaripate, de regulă femei-păsări, deşi înainte de secolul al V-lea î.e.n. au existat şi sirene masculine.

Prima şi cea mai cunoscută menţiune privind existenţa unor fiinţe numite sirene este în Odiseea lui Homer. Cu voci minunate şi prin cântecul lor atrăgeau marinarii, care pentru a le auzi cât mai de-aproape, ajungeau să-şi sfărâme corăbiile de stânci. Ulise ar fi păţit la fel dar, povăţuit de vrăjitoarea Circe, el s-a legat de catargul corăbiei iar tovarăşii lui şi-au astupat urechiile cu ceară pentru a nu mai auzi cântecul magicelor făpturi.

Conform legendelor greceşti, sirenele erau creaturi periculoase care vrăjeau marinarii şi-i determinau să se apropie de coastele stâncoase ale insulelor din apropiere. Reprezentarea sirenelor sub formă de păsări a fost determinată de cântecul acestor înaripate dar mai apoi ele au fost descrise şi doar drept femei frumoase, care seduceau şi doar cu corpul lor.

Iniţial au existat trei sirene apoi, acestea au devenit trei tipuri, fiecare grupare fiind trecută în subordonarea unui zeu: ZeusPoseidon și Hades. Astfel au apătut sirene celeste, marine sau pământene şi sirene ale lumii interpole, care au devenit şi însoţitoare ale sufletului celui decedat. Astfel se explică de ce sirene apar drept statuete cu rol funerar.

Sirenele s-au impus şi au intrat în atenţa lumii prin legendele greceşti, dar ele îşi au originea în Orientul Apropiat, iar numărul iniţial de trei, atrage atenţia asupra tripletei: Anat, Asherah şi Ashtart, care la un moment dat au fost slăvite împerună sub numele triplei zeiţe Qadesh, o zeiţă a fertilităţii, a prostituţiei sacre și a plăcerii sexuale.

Anat a fost o violentă zeiţă a războiului dar şi „virgina din Ugarit”. Ea a fost însuşită de toate popoarele semitice, iar perioada hyksoşilor a ajunsj până în Egipt. În secolul V î.e.n., la Elefantina, modernul Aswan, apare menţionată sub numele de Anat-Yahu şi era cinstită în templul lui Yahweh construit inițial de refugiații evrei din timpul cuceririi babiloniene a Iudeei. Este posibil ca ea să fi ajuns până pe meleaguri indiene, dar oricum apare menţionată în Cartea lui Zohar sub numele de Anathiel figurând printre cele mai sfinte dintre puterile angelice.

Asherah este o zeiţă-mamă, soţie a zeului suprem sumerian Anu, al celui ugaritic El sau chiar a lui Yahweh aşa cum reiese de pe un ciob provenit de la Kuntillet Ajrud, pe care apare  inscripția „Yahweh și Așera lui“. În scrierea lui Ieremia din Vechiul Testament, text scris prin anul 628 î.e.n., ea este numită „Regina cerurilor”. Textele ugaritice de dinaintea anului 1.200 î.e.n., o numesc „Athirat a Mării”.

Ashtarte a fost pusă în legătură cu fertilitatea, sexualitatea, şi războiul. Analiza numelui, originea şi funcţiile sale, indică o posibilă provenienţă din zeiţa mesopotamiană Ishtar, mai ales că împărţeau cam aceleaşi simboluri: leul, calul, sfinxul şi o stea care indica planeta Venus. De altfel ea era identificată cu luceafărul de dimineaţă sau seară.

Remarcăm la cele trei zeiţe, violenţa şi sexualitatea, caracterele viitoarelor sirene. Această triadă pare să fi fost prototipul celor trei sirene iniţiale.

Legendele greceşti ulterioare au multiplicat la doisprezece numărul acestora: Aglaophone „Frumoasa voce”, Aglaopé „Frumosul chip”, Leucosie  „Alba”, Ligée  „Plânsul pătrunzător”, Himeropa  „Cea dulce”, Parthénope  „Cea cu chip de copilă”, Pisinoé  „Convingătoarea”, Thelxiopé „Fermecătoarea”, Thelxiépie  „Tulburătoarea”, Molpé  „ Cântec straniu”, Raidné „Progresul” şi Télès  „Perfecta”.

În nordul Siriei, corespondenta celor trei zeiţe: Anat, Asherah şi Asharte a fost Atargatis, numită de către greci Derketo iar de romani Dea Syria. Numele aramaic al zeiţei: ‘Atar‘atah, pare să fie o combinaţie între ugariticul ‘Athtart – zeiţa Astarte, echivalenta akkadiancei Ishtar, cu terminaţia „atis”, care poate fi explicată prin grecescul „gados” adică „peşte”. Deci Atar-gatis ar însemna „Zeiţa peşte Atar”. Cu toate acestea, cum cele mai multe reprezentări o prezintă antropomorf, o serie de cercetători pun la îndoială reprezentarea ei sub formă de sirenă, aşa cum este descrisă prin identificarea ei cu o zeiță-pește de la Ascalon. Reprezentările antropomorfe au apărut însă prin asocierea zeiţei siriene a fertilităţii cu alte zeiţe precum Cybele şi Rhea, de la care a şi împrumutat o serie de simboluri.

Mărturii despre înfăţişarea lui Atargatis ca zeiţă-peşte au rămas însă de la istoricul Diodor din Sicilia şi Lucian din Samosata, care în secolul al II-lea e.n., scrie despre vizita sa din Siria şi o descrie pe Atargatis, pe care o văzuse în Fenicia, numind-o Derketo. La aceste mărturii se mai adaugă o serie de monede care o prezintă pe Atargatis asemenea unei sirene. De altfel, zeiţa siriană este uneori confundată cu Afrodita, cea născută din spuma mării şi stă la originea zeiţei mării Amphitrite, soţia lui Poseidon, cea care la romani devine zeiţa Salacia, soţie a lui Neptun.

Mai sunt şi legendele… Diodor din Sicilia povesteşte cum zeiţa se îndrăgosteşte de un tânăr păstor şi va da naştere unei fetiţe, care va fi Semiramida, viitoarea regină asiriană. După naşterea copilului, Atargatis este cuprinsă de ruşine şi se aruncă într-un lac dorind să se omoare dar nu se va întâmpla aşa, deoarece în acel moment zeiţa va lua forma cunoscută, cea a sirenei, numită în mitologia greacă Derketo.

Într-o altă poveste, spusă de Hyginus, un ou a căzut din cer în Eufrat a fost rostogolit înapoi pe uscat de către peşti, porumbeii l-au clocit şi astfel a apărut Venus, în forma ei siriană.

La templele lui Atargatis de la AscalonHierapolis Bambyce și Edessa astăzi Şanliurfa, erau iazuri cu peşti sacri, pe care doar preoții zeiţei îi puteau atinge. Iazul de la Şanliurfa există şi astăzi, la fel ca şi  la mănăstirea dervişilor de la Qubbet el-Baeddwī de lângă Tripoli, în Liban.

Lucrarea greacă „Catasterismi”, o „cosmologie” a stelelor şi constelaţiilor, prezintă constelaţia Piscis Austrinus ca mamă a doi peşti, cei care alcătuiesc constelaţia Peştilor. Această constelaţie a fost plasată în cer, în memoria lui Atargatis sau Derketo care s-a aruncat în lacul de la Hierapolis Bambyce din Siria, de unde a fost salvată de un peşte uriaş.

În Metamorfoze, Ovidiu spune că Venus sau Afrodita fugind de monstrul Typhon, se va ascunde în Eufrat împreună cu fiul său Cupidon, transformaţi în doi peşti. Cei doi „peşti” vor urca la cer luând forma constelaţiei Peştii. Ambele povestiri vor a da şi o explicaţie pentru interdicţia siriană privitoare la consumarea peştelui.

În schimb, atunci când continuatoarele zeiţei Atargatis, zeiţele frumuseţii: Afrodita sub forma ei de Afrodita Salacia şi Venus, şi-au dezvoltat cultul, în onoarea lor se mânca peşte. La Roma, ziua dedicată cinstirii lui Venus se chema „Dies veneris” adică „Ziua lui Venus”. Corespondenta scandinavă a zeiţei romane a fost Freya şi în onoarea sa se mânca peşte. În limbile celtice ziua de vineri poartă numele: „Friday”, adică „Ziua lui Freya”.

Atargatis, Afrodita şi Venus au fost zeiţe ale frumuseţii şi sexualităţii asemeni altor zeiţe din Orientul Mijlociu. De aici a apărut legătura dintre sexualitate şi „peşte”. Femeile de moravuri uşoare sunt patronate de un „peşte”…

În bazinul mediteranean, religiile de mistere utilizau peştele vinul şi pâinea în mesele ceremoniale sacramentale, obicei reluat şi statuat drept ritual creştin…

Lupta creştinismului cu credinţele declarate „păgâne” a făcut ca sirenele mitologice să dispară un timp din peisajul religios, deşi Sf. Ieronim, traducătorul Bibliei în latină, foloseşte cuvântul „sirene” pentru „şacali” şi „bufniţe”. După secolul al V-lea sirenele sunt luate iarăşi în discuţie. În lucrarea sa intitulată Etymologiae (600 – 625 e.n.), Isidor din Sevilia analizează sirenele greceşti în cheie creştină declarând că „potrivit adevărului, ele au fost prostituate care au dus călătorii la sărăcie și la naufragiu lor”.

Sirenele au continuat să fie folosite în întreaga artă creștină din epoca medievală ca simbol pentru ispita periculoasă generată de femei. Mai apoi şi sirenele au fost adoptate de către creştinism şi şi-au făcut loc în biserici… Creştinismul a născut şi sirenele cu două cozi, pentru o mai bună exemplificare…

Ca fapt divers, Athanasius Kircher (1602 – 1680), un savant iezurit, a afirmat că sirenele au fost prezente pe Arca lui Noe…

Tema creaturilor feminine mitice periculoase care încearcă să seducă bărbații cu cântecul lor frumos este una prezentă în toate mitologiile, din Europa până în Asia şi Africa. În momentul în care marinarii au început să cutreiere mările şi oceanele lumii, aducând cu ei poveşti despre făpturi fantastice, vechile sirene au căpătat înfăţişarea populară astăzi, cea de femeie-peşte. În limbile celtice sirenele au primit numele de „mermaid”, denumire rezultată din vechiul cuvânt englez „mere” pentru „mare” şi „maiden”, cu sensul de „fecioră, virgină”, deci „marmaid” s-ar traduce prin „fecioara mării”.

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/09/13.4.-Coperta.jpg?fit=343%2C438https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/09/13.4.-Coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorSirena este percepută astăzi ca o fiinţă jumătate peşte, jumătate femeie dar această imagine a fost elaborată abia în timurile medievale. Iniţal sirenele au fost închipuite drept fiinţe înaripate, de regulă femei-păsări, deşi înainte de secolul al V-lea î.e.n. au existat şi sirene masculine. Prima şi cea mai cunoscută menţiune...Pentru cei care știu să gândească singuri