Labirinturile mistice îşi pierduseră importanţa chiar înainte de apariţia religiilor de mistere iar odată cu dispariţia acestor culte, în lumea romană ele au intrat în legendă. În lumea celtică labirinturile au mai persistat un timp, dar pe măsură ce creştinismul a început să fie impus şi în nord-vestul european, mistica labirinturilor păgâne s-a pierdut şi aici.

Persistenţa mai îndelungată a labirinturilor la popoarele celtice se datorează vechimii conceptului, născut din motivul „zigzagului”, care a dus la apariţia „nodului celtic” şi a spiralelor solare îngemănate, decoruri clasice pe străvechii megaliţi.

Probabil că labirinturile preistorice au servit drept capcane pentru spirite malefice sau ca poteci pentru dansuri ritualice. La nativii americani labirintul sugerează o cale spre casa unui strămoș sacru sau chiar o reprezentare a acestuia. Labirintul, chiar şi cel cretan, poate să fie o ascunzătoare pentru un trickster (zeu, zeiță, spirit). În India, demonul Ravana domină labirinturile, iar conform populaţiei bataks din Sumatra trădătorul Djonaha trăiește într-un labirint.

În Europa de Nord au fost identificat un număr impresionant de labirinturi construite cu ajutorul pietrelor.

Dovezile arheologice plasează construcţia unor astfel de structuri începând cu secolul al XIII-lea e.n., atingând un maxim de intensitate în secolele XVI şi XVIII e.n., dar modul de construcţie nu a permis păstrarea acestora un timp prea îndelungat iar eventuale construcţii mai vechi nu s-au păstrat şi nu au putut fi puse în evidenţă.

Odată au fost mai multe sute poate chiar mii de astfel de labirinturi în jurul Mării Baltice, iar unele dintre ele încă au supravieţuit, în special în zonele îndepărtate. Există de asemenea labirinturi din pietre în Peninsula Kola şi pe coastele insulelor din Marea Albă. Se crede că acestea au fost construite de către comunitățile de pescari ca o capcană pentru trolii răuvoitori şi asigurarea unei expediții sigure de pescuit.

Labirinturile din Scandinavia au primit nume de genul: Trojaborg, Trojaburg, Trojborg, „Tröborg” şi Trojienborg, denumiri care pot fi traduse drept „Oraşul Troia”.

Această denumire este pusă pe seama unor poveşti populare conform cărora, zidurile cetăţii Troia au fost construite de o aşa manieră încât orice duşman care ar fi pătruns în cetate ar fi fost pus în imposibilitatea de-a mai găsi drumul spre ieşirea din oraş.

Numele legendarei cetăţi Troia asociat labirinturilor din lumea celtică, îşi are rădăcinile în civilizaţia etruscă…

O carafă etruscă pentru vin găsită la Tragliatella, în vecinătatea Romei, prezintă un labirint însoţit de  cuvântul TRUIA. Vasul este datat prin anul 630 î.e.n.

Etruscii au fost un popor cu origini non-indo-europene, care apar în centrul Italiei începând cu 1000–900 î.e.n., iar Herodot susţine că ei au venit aici din regiunea anatoliană Lydia și de pe unele insule din Marea Egee, iar cele mai recente evaluări științifice îi dau dreptate. Nu este de mirare că etruscii şi-au afirmat o origine troiană, la fel cum vor face peste timp şi romanii, care susţineau conform legendei că se trag din Enea, eroul troian.

În anul 45 sau 46 î.e.n., în dorinţa de a-şi atribui o origine troiană, Iulius Cezar a lansat Lusus Troiae, un festival ecvestru, unul dintre acele ludi publici care celebrau funeraliile imperiale, construcția unui templu sau se organiza în onoarea unei victorii militare. Ultimul Lusus Troiae, care îşi avea originea în cultura etruscă, a avut loc în anul 262 e.n. şi o scenă din el decorează vasul de la Tragliatella.

Ceremonia etruscă este pusă în legătură cu Hyporchema, un fel de dans care a însoțit cântecele utilizate în cultul lui Apollo, în special printre dorieni. Probabil că pentru etrusci a fost un ceremonial de iniţiere mistică…

O iconografie similară vasului de la Tragliatella apare pe „Castronul Gundestrup” un vas de argint celtic, bogat decorat, datat din secolul I î.e.n.

Vasul a fost găsit dezmembrat în mai multe părţi: cinci plăci lungi dreptunghiulare, șapte plăci scurte, o placă rotundă (placa de bază) și două fragmente de tuburi. Analizele au arătat că argintul folosit la fabricarea bolului provine din nordul Franţei celtice şi/sau din vestul Germaniei. Sceneta călăreţilor de pe vasul celtic este interpretată drept un ritual ecvestru de inițiere pus în legătură directă cu decorul etrusc, cu Lusus Troiae şi prin extensie, cu legenda Troiei. Astfel se explică faptul că labirinturile celtice au devenit populare sub numele de „Tröborg”…

Celţii au trăit o vreme în vecinătatea etruscilor, prezenţa lor fiind semnalată la Val Camonica la începutul primului mileniu î.e.n. apoi este cunoscut faptul că populaţia aedui din Galia centrală, chiar înainte de Iuliu Cezar, s-a ataşat de romani şi a fost onorată cu titlul de „frați și rude” ale poporului roman. Astfel se explică pătruderea obiceiurilor romane în sânul celţilor şi numele popular de „Cetatea Troia” dat labirinturilor scandinave.

În Scandinavia există şi o excepţie căci în Finlanda, labirinturile sunt denumite Jatulintarha  ceea ce s-ar traduce prin „Gigantul de gardă”. Excepţia finlandeză este cauzată de originea fino-ugrică a acestui popor, care nu a avut în mitologia primară legenda Troiei sau a Minotaurului cretan.

Fără un suport mitologic puternic, labirinturile şi-au pierdut semnificaţia primordială. Asaltul creştinismului a făcut ca şi labirintele nordice să-şi piardă suportul credinţelor populare, mai ales că labirintul a fost preluat în tradiţia creştină. Cel mai vechi exemplu cunoscut este un mozaic din secolul al patrulea, în bazilica Sf. Reparatus din Orleansville, Algeria, care are înscrise în centru, sub forma unei criptograme, cuvintele „Sancta Eclesia“.

Mai apoi, Minotaurul cretan a fost substituit cu Iisus, drumul prin labirint devenind „Drumul spre Hristos”. Diaspora evreiască din Occident a reinterpretat şi ea labirintul, înlocuind vechea cetate a Troiei cu cea a Ierihonului…

În jurul anului 1000 e.n., labirintul a început să apară pe pereții bisericilor și pe podele. Cel mai renumit labirint medieval, cu mare influență asupra practicii ulterioare, a fost creat în Catedrala Chartres. Scopul labirintului nu este clar deși există descrieri care prezintă clerici francezi efectuând un dans ritual de-a lungul căii în Duminica Paștelui.

Se sugerează că labirinturile de pe podeaua catedralelor au apărut ca alternative la pelerinajul în Țara Sfântă, dar expresia „Drumul către Ierusalim” apare la sfârșitul secolului al XVIII-lea în legătură cu labirinturile de la Reims și Saint-Omer, atunci când ritualul este ilustrat cu imagini ale unor pelerini urmând labirintul pe genunchi în timpul rugăciunii.

„Labirintul de rugăciune” din biserică a fost considerat un simbol mai puternic decât cel al lui Hristos pe cruce deoarece permitea pelerinului o plimbare pe propria sa cale, cu opriri pentru rugăciune şi meditaţie.

După secolele XVII şi XVIII „rugăciunea labirintului” şi-a pierdut mult din sensul său spiritual imprimat iniţial. Unele clerului şi credincioşi creştini asociază acum „rugăciunea labirintului” cu „New Age” şi unele practici mistice. La catedrala Grace din San Francisco, dotată cu două labirinturi, unul interior şi unul exterior, a fost fondată o adevărată sectă creştină a Labirintului…

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/06/11.5-coperta.jpg?fit=470%2C331https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/06/11.5-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorLabirinturile mistice îşi pierduseră importanţa chiar înainte de apariţia religiilor de mistere iar odată cu dispariţia acestor culte, în lumea romană ele au intrat în legendă. În lumea celtică labirinturile au mai persistat un timp, dar pe măsură ce creştinismul a început să fie impus şi în nord-vestul european,...Pentru cei care știu să gândească singuri