Religiile de mistere au apărut în sec.V î.e.n. şi au persistat oficial până la finele sec. al IV-lea e.n., atunci când creştinismul a devenit religie oficială a Imperiului Roman, moment după care toate celelalte religii au fost persecutate de către oficialităţi.

Cultele misterelor au pus accentul pe secretul practicilor lor și pe un ritual de inițiere emoțională pentru ca un nou membru să se alăture grupului. Membri au fost participanți voluntari, aveau întâlniri nocturne și purificări preliminare pentru întâlnirile lor. Exista obligația de a plăti pentru a participa, promiţându-li-se în schimb membrilor recompense, nu atât pentru această viață cât mai ales pentru cea următoare. Chiar dacă teoretic, cu excepţia cultului mithraic, celelalte culte erau deschise tuturor oamenilor, cheltuielile necesare pentru a participa la toate ritualurile au limitat mult aderarea la un astfel de cult.

Drept surse ale diferitelor culte şi ritualui practicate în cadrul acestora au fost identificate atât inițierile arhaice cât și un ansamblu de mituri proprii civilizațiilor agrare, în care este vorba de uciderea şi învierea unui zeu, o ilustrare a ciclului vegetal. În acest fel, religiile de mistere au revitalizat conceptul de „călătorie în Lumea de Dincolo” şi îi învăţa pe oameni că nu poţi să ajungi în Rai fără să fi fost mai înainte în Iad. Aceste „călătorii” antice în lumea zeilor începeau cu o coboare în Infern prin intermediul ,,morţii iniţiatice”, după care călătorul ajunge într-un loc unde avea acces imediat atât la „lumea de sus” cât şi la cea „de jos”.

Lucrarea din secolul al II-lea e.n. a scriitorului grec Lucius Apuleius, intitulată Metamorfoze sau Măgarul de aur, oferă o descriere a iniţierii în misterele lui Isis: ,,M-am apropiat de graniţa morţii, am pus piciorul pe pragul Persefonei, am călătorit prin toate elementele şi m-am întors. La miezul nopţii am văzut soarele strălucind în lumină albă, m-am apropiat de zeii din lumea de sus şi de cei din cea de jos, şi i-am slăvit de aproape.” Prin această ceremonie, „omul vechi murea” şi prin iniţiere, „învia un om nou”…

Pentru vechii greci, iniţierea şi moartea erau strâns legate. Limba lor o arată implicit: telos semnifică sfârşit, perfecţionare, dar şi completare. Forma de plural, telea, ,,era termenul standard pentru ritualurile de iniţiere – care oferă întregirea sau starea finală, dar în acelaşi timp implica un final sau moarte”. Cuvântul acesta, în diverse variaţiuni, se găseşte prin toate ritualurile de înviere: telein înseamnă ,,a iniţia”; telesterion este sala în care are loc iniţierea; telestes este preotul care oficiază iniţierea; telete se numeşte ceremonia de iniţiere; iar teloumenoi sunt cei care au fost iniţiaţi.

Iniţierea prin „moarte” îşi are rădăcini vechi, în peşterile labirintice, în necromanteioane şi temple subterane, transformate apoi în centre de iniţiere pentru profani.

O serie de complexe megalitice sunt construite urmând „iniţierea prin moarte”. Unele sunt mai cunoscute, altele mai puţin…

Templul Beglik Taş, de lângă actualul oraş Primorsko din Bulgaria, se întinde pe o suprafaţă de 6 ha. El a fost costruit în anii 1400 î.e.n. şi a funcţionat până în anii 400 e.n. Constructorii sanctuarului au folosit uriaşele blocuri de piatră de aici amenajând sanctuarul, care avea nu numai funţia de templu ci şi cea de calendar şi ceas solar. El a fost utilizat de către traci, greci şi romani.

Tot în Bulgaria, la Tatul se găseşte un vechi sanctuar ale cărui începuturi sunt plasate în anii 4000 î.e.n. Este greu de precizat evoluţia credinţelor de aici dar în timp se pare că acesta a preluat cultul lui Orfeu, străvechiul mormânt simbolic sculptat în stâncă devenind „Sarcofagul lui Orfeu”. Între sec. IV şi I î.e.n. în jurul sanctuarului a fost ridicat un zid iar complexul religios a fost extins şi completat apoi în secolele următoare, inclusiv în epoca creştină.

Iniţierea prin moarte care a existat la vechii traci, îşi găseşte continuarea în legenda lui Zalmoxe, povestită atât de către Herodot cât şi de către Strabon.

„Deoarece tracii trăiau in cumplită sărăcie şi erau lipsiţi de învăţătură, acest Zamolxis […] a cerut să i se clădească o sală de primire unde el oferea ospeţe cetăţenilor de vază; în timpul ospeţelor îi învăţa că nici el, nici oaspeţii săi, nici urmaşii lor nu vor muri vreodată, ci numai se vor muta într-alt loc unde, trăind pururi, vor avea parte de toate bunurile. În tot acei răstimp cât îşi găzduia oaspeţii, vorbindu-le astfel, el dăduse poruncă să i se facă o locuinţă subterană. Când a fost gata locuinţa, a dispărut şi el din mijlocul tracilor, coborând în adâncimea încăperilor subpământene, unde a stat ascuns trei ani. Tracii l-au regretat şi l-au bocit ca pe un mort. Dar în anul al patrulea el s-a ivit iarăşi dinaintea tracilor, făcându-i astfel să creadă tot ceea ce le spunea. Iată ce istorisesc elenii că ar fi săvârşit el”. (Herodot, Istorii, IV, 93-96).

„Zamolxis şi-a ales o anume peşteră, inaccesibilă tuturor celorlalţi oameni, şi acolo îşi petrecea viaţa, întâlnindu-se rar cu oamenii, afară de rege şi de dregătorii lui. […] Acest obicei s-a păstrat chiar până în vremea noastră…” (Strabon, Geografia, VII, 3.5).

Şi legat de legendarul rege cretan Minos se spune că el s-a retras în peştera de pe muntele Ida unde a primit legile divine, iar după moartea sa, Minos a ajuns judecător al morţilor în Hades.

Mult mai târziu, iluminarea divină, transpusă în legile Coranului, a fost primită de Muhammad, prin intermediul îngerului Gabriel, în Peştera Hira, azi declarată sacră.

Sanctuarul de la Beglik Taş, „Sarcofagul lui Orfeu” de la Tatul sau chiar legenda lui Zamolxe nu fac altceva decât să susţină ipoteza unei origini tacice a mitului lui Orfeu, poetul mitic care a coborât în lumea interlopă și s-a întors. Pe baza acestui mit s-a înfiripat orfismul care, în secolul al VI-lea î.e.n., avea deja o serie de poeme şi texte specifice scrise pe fragmente de oase (Olbia sec.V î.e.n.) sau foiţe din aur găsite în mormintele din ThuriaHipponiumThessalia și Creta, datate în secolul al IV-lea î.e.n.

Acestea conţin inscripții scurte și enigmatice, cum ar fi: „… Viața Moarte Viața Adevărul Dio (nysus) Orphics.“ sau texte mai lungi, cu instrucţiuni referitoare la viaţa de după moarte: „Sunt un fiu al Pământului și a cerului înstelat. Sunt însetat și mor; dar am să iau repede apă rece din Lacul Memoriei pentru a bea”; „Acum ai murit și acum ai înviat. De trei ori fericire, în aceeași zi. Spune-i Persephonei că însuşi Bacchus te-a eliberat”.

Istoria religiilor consemnează mai multe culte de mistere care au înflorit la cumpăna dintre ere: Cultul arcadian al lui Despoina, Cultul lui Attis, Cultul lui Cybele, Misterele lui Isis, Cultul lui Trophonius, Misterele lui Dionysus, Mistere orfice, Misterele samothraceane, Sabazios, Serapis, Misterele eleusine sau Cultul lui Mithra.

Misterele Eleusinice, iniţal influenţate puternic de orfism, au fost cele mai vechi, cele mai renumite dintre cultele misterelor și au vieţuit peste un mileniu. Până la moartea sa, Constantin cel Mare a fost mare preot al lui Mithra iar împăratul bizantin Iulian Apostatul (332 – 364) a fost inițiat în trei școli distincte de mistere – mai ales în cele ale lui Mithra.

 

În lumea romană, primii creștini au fost văzuți inițial ca adepți ai unui cult de mistere invocându-se originile riturilor în creștinism, cum ar fi botezuleuharistia şi coborârea pentru trei zile a zeului creştin în Hades. Originile botezului și a meselor de cult au fost atât de răspândite în lumea antică, încât încercarea de a demonstra originea lor este complet arbitrară. Chiar sacrificiul zeului creştin şi coborârea în „Lumea de Apoi”, gesturi mitologice aproape universale, nu poate să fie legată de religiile de mistere. Majoritatea creștinilor timpurii, printre care Justinian Martirul, au lansat atacuri împotriva misterelor, acesta chiar comparând creştinismul cu religiile păgâne. Aceste atacuri au fost însă cauzate mai mult de concureţa religiilor de mistere în atragerea de adepţi, decât de dorinţa delimitării doctrinare de ele. După ce creştinismul a fost legalizat, componentele religiilor misterioase au început să fie încorporate în gândirea creștină de masă, așa cum este reflectată de „disciplina arcani” sau „disciplina secretului” .

Scrierile Noului Testament reflectă evoluţia atitudii creştinilor faţă de cultele de mistere. Dacă în Evanghelii, sceneta vindecării celor doi demonizaţi (Matei;8:28-32) este un atac indirect la adresa Misterelor Eleusine, al căror animal de sacrificiu era porcul, şi apare o adevărată întrecere în minuni între Iisus şi Dionysus, în scrierile ulterioare tonul se îmblânzeşte simţitor, iar coborârea lui Iisus în Iad este prezentată ca o iniţiere. „Şi acest: «S-a suit», ce înseamnă decât că Se coborâse în părţile mai de jos ale pământului? Cel care S-a coborât este Acelaşi cu Cel care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate.” (Efeseni; 4:9-10).

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/06/11.4-coperta.jpg?fit=329%2C270https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/06/11.4-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorReligiile de mistere au apărut în sec.V î.e.n. şi au persistat oficial până la finele sec. al IV-lea e.n., atunci când creştinismul a devenit religie oficială a Imperiului Roman, moment după care toate celelalte religii au fost persecutate de către oficialităţi. Cultele misterelor au pus accentul pe secretul practicilor lor...Pentru cei care știu să gândească singuri