Cunoaşterea viitorului a fost o năzuinţă ancestrală a omului. Preoţii au răspuns cu promptitudine doleanţelor populare şi au pus bazele oracolelor, care funcţionau pe lângă templele tutelare.

Apariţia legendelor cu labirinturi, asimilarea acestora cu drumul spre „Lumea de Apoi” şi apoi elaborarea unei filozofii în jurul lor, a făcut ca ele să fie transformate în necromanteioane adică „Oracole ale morţilor”. Unele dintre aceste oracole, care erau considerate şi porţi de intrare în lumea interlopă, au fost identificate cu diferite peşteri naturale, altele au fost construite sub forma unor labirinturi subterane.

Un asfel de necromanteion a fost cel de la Cumae, descris în Eneida lui Vergiliu epopeea națională a romanilor.

Conform legendei, după terminarea celebrului război a Troiei şi după o serie de aventuri, eroul troian Enea a ajuns pe ţărmurile Peninsulei Italice şi a debarcat la Cumae, lângă actualul oraş Neapole. (La Cumae se stabilise şi Dedal, constructorul labirintului din Creta…). Pentru a putea pune bazele unei noi naţiuni, care va cucerii apoi lumea, eroul trebuia să cunoască viitorul, iar acest lucru era posibil doar după o călătorie în „Lumea cealaltă”. Pentru a afla unde se găseşte intrarea spre Hades, Enea se duce la Oracolul lui Apollo, unde se găsea Sibila. Ea îl îndrumă spre Avernus şi de aici eroul intră în labirintul subteran, care îl duce în lumea morţilor. Acolo Eneas este iniţiat în tainele acestei lumi şi-şi va îndeplini destinul…

Mult timp s-a crezut că „oracolul morţilor” de la Avernus a fost doar subiect de legendă dar în anul 1958, necromanteionul de aici a fost descoperit. Structura subterană a fost construită probabil de către greci pe la începutul secolului al VII-lea î.e.n. Din cauze necunoscute, în jurul anilor 37-36 î.e.n., pe vremea când armata romană se antrena aici, din ordinul lui Marcus Vipsanius Agrippa, bunicul lui Nero, subteranele au fost umplute cu pietriş.

În „Phaedo”, unul dintre dialogurile lui Platon care are drept subiect nemurirea sufletului, filozoful grec prezintă fluviul Acheron, care curgea prin Hades, ca fiind cel mai mare „fluviu” după fluviul terestru Oceanus. Acesta era însă doar unul dintre cele cinci râuri subterane din mitologia greacă: Acheron, Styx, Lethe, Phlegethon şi Cocytus.

Fluviul Acheron îşi are izvoarele în Epirul grecesc şi după ce trece o serie de chei sălbatice se varsă în lacul Acherousia. Probabil că defileul prin care trece, i-au adus râului faima de „râu al infernului” şi a dus la fondarea necromanteionului de la

Ephyra, cel mai faimos din lumea antică grecească. Necromanteionul de aici era de fapt un templu dedicat lui Hades şi Persephonei.

Oracolul morţilor de pe râul Acheron este descris de către Herodot şi este amintit chiar în poemele homerice, el fiin locul prin care Odiseu a coborât în Hades pentru a se întâlni cu Tiresias.

În Peloponez este semnalat un alt oracol al morţii, mai exact la Hermione în regiunea Argolis. Aici existau trei locuri sacre, înconjurate de garduri de piatră. Primul era sanctuarul lui Clymenus, al doilea cel al lui Hades, iar al treilea cel al lacului acherusian. În sanctuarul lui Clymenus a existat o deschidere în pământ care era considerată ca fiind cel mai scurt drum spre Hades.

Un alt erou grec, Hercule, a coborât în lumea interlopă prin poarta de la Herakleia Pontica, astăzi oraşul turcesc Karadeniz Ereğli de la Marea Neagră, lângă capul Acherusian. Conform lui Apollonius din Rodos, locul a fost văzut de argonauţi.

Aici sunt trei peşteri născute în roci vulcanice reunite sub numele de Cehennemağzi Mağaralari: Biserica, Peştera Iadului şi Ayazma. Prima peşteră a fost cândva amenajată precum un templu şi podită cu mozaicuri. Mai târziu ea a fost amenajată drept biserică creştină. În peştera Iadului se pătrunde printr-un puţ îngust pentru a ajunge într-o sală mare, care găzduieşte un lac. Din peşteră radiază o serie de galerii înguste prin care drumul pare imposibil. În fine, a treia peşteră este de fapt o grotă mare cu un lac acoperit de o ceaţă perpetuă prin care nu se vede capătul lacului şi şi-a luat numele de la faptul că se credea că aici se putea vindeca asmul.

O altă legendă care îl are în centru pe Hercules, spune că pentru a putea coborî în Hades, el a mers mai întâi la Eleusis, pentru a fi iniţiat în Misterele eleusine şi abia pe urmă a putut să pătrundă în lumea interpolă, prin poarta de la Taenarum, în Lakonia, cel mai sudic punct al Greciei. Acolo se afla un templu ridicat în sec. V î.e.n., închinat lui Poseidon, frate cu Zeus dar şi cu Hades stăpânul lumii subpământene… Tot pe aici Theus şi prietenul său Peirithous au pătruns în Hades în încercarea de a o răpi pe Persephona. Ca şi în cazul oracolului de la Ereğli, locul sacru a fost apoi preluat de către creştini care au ridicat aici o bazilică închinată sfântului Asomatoi.

Templul de la Taenarum ridicat pe capul Matapan, cel mai sudic punct al Greciei continentale aduce în atenţie conceptul de „capătul lumii”. La „capătul lumii”  se găseşte şi Capul Finisterre, cel mai vestic punct al Spaniei. Este locul în care se încheie celebrul drum al pelerinilor creştini, generat de legenda Sf. Iacob.

Legenda Sf.Iacob spune că în anul 830 un cioban galez, călăuzit de apariţia unei stele, precum magii-păstori din Evanghelii, a găsit mormântul apostolului Iacob, decapitat în Palestina în secolul I e.n. de către regele Irod. În mod miraculos trupul apostolului a ajuns cu o corabie la Finisterre pe ţărmul Spaniei unde credincioşi creştini l-au îngropat…

Imediat după măreaţa descoperire, regele Alfonso al II-lea de Asturia a ordonat construcţia unei Catedrale în onoarea Sfântului „Santiago” Apostol Iacob pe „Câmpul cu Steaua” – Campus StellaeCompostela de astăzi, adică pe locul în care mormântul a fost descoperit. În secolul al XII-lea locul a devenit deja subiect de pelerinaj creştin. Sfintul Iacob a fost proclamat „luptătorul împotriva maurilor” iar drumul străbătut de Sf. Iacob în misiunea sa de creştinare a ibericilor, a devenit traseul pelerinajului de la Santiago de Compostela, al treilea mare loc de pelerinaj creştin după Ierusalim şi Roma.

Drumul pelerinajului este marcat de simbolul sfântului, o scoică palmată în timp ce sfântul de aici poartă cu el „crucea celtică”.

Legenda Sf.Iacob este o evidentă încercare de a da naştere unei tradiţii creştine, care să fie suprapusă peste un mai vechi ritual păgân, existent pe acele locuri… Capul Finisterre de pe coasta de vest a Atlanticului a fost considerat în lumea veche drept „finis terrae”, adică marginea lumii. Legendele de origine celtică afirmau de altfel că Galicia este Tărâmul Morţilor, locul unde sufletele se adună pentru a urma soarele ce traversa oceanul. Probabil că era vorba despre un străvechi ritual al călătoriei sufletele morţilor spre vest, acolo unde soarele cobora în Mare Tenebrosum, încheindu-şi astfel călătoria sa zilnică la Finisterra adică „Sfârşitul lumii”. Mitologia celtică spune că în noaptea de Samhain cei vii puteau să-şi întâlnească strămoşii şi probabil că aici, la graniţa dintre cele două lumii era locul în care vechii celţi vorbeau cu sufletele celor morţi.

Interesantă este şi istoria simbolului însuşit de către sfânt.

Marea zeiţă a bascilor Mari, locuia locuia într-o peşteră pe din muntele Anboto. Încă din secolul XI – X î.e.n. fenicienii au ajuns pe ţărmurile Peninsulei Iberice, urmaţi prin sec.VII î.e.n. de către greci. Aceştia au dus cu ei cultele şi miturile vremii.

O statuetă a zeiţei Ashtarte descoperită la Tutugi, azi Galera lângă Granada, datată în secolul VI sau chiar VII î.e.n., o prezintă pe Ashtarte pe un tron, flancată de sfincşi şi ţinând în poală un castron. Statuia se umplea cu lapte prin gaura practicată în cap după ce în prealabil se obturau cu ceară găurile din sânii zeiţei. Prin încălzire lentă, ceara se topea şi, printr-un miracol, laptele începea să curgă din sânii zeiţei umplând castronul.

Ashtarte a fost echivalentă cu zeiţa siriană a fertilităţii Atargatis, care a evoluat prin intermediul Aphroditei în zeiţa Venus cea reprezentată ca ieşind din scoica palmată. Să remarcăm şi asemănarea scoicii palmate cu bowlul ţinut în poală de iberica Ashtarte, „Dama de Galera”…

Plasarea originii simbolului „scoicii Sf. Iacob” în mitolologia lui Astharte este susţinută de descoperirea scoicii zeiţei în mica localitate franceză Saint-Guilhem-le-Désert din sudul Franţei, care nu este pe drumul pelerinajului şi este plasată în munte.

Oracolelor morţilor erau porţi către Lumea de Dincolo, mijlocind întâlnirea cu zeii şi presupuneau ritualuri de iniţiere care au născut într-un fel religiile de mistere.

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/06/11.3.0-coperta.jpg?fit=282%2C181https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/06/11.3.0-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorCunoaşterea viitorului a fost o năzuinţă ancestrală a omului. Preoţii au răspuns cu promptitudine doleanţelor populare şi au pus bazele oracolelor, care funcţionau pe lângă templele tutelare. Apariţia legendelor cu labirinturi, asimilarea acestora cu drumul spre „Lumea de Apoi” şi apoi elaborarea unei filozofii în jurul lor, a făcut ca...Pentru cei care știu să gândească singuri