Lupta unui erou cu un dragon este unul dintre cele mai vechi mituri ale umanităţii şi ea apare în aproape toate mitologiile indo-europene, legată iniţial de cosmogonia primară. Aici şarpele uriaş apare ca un simbol ce poartă în sine forţele naturii, întruchipare a materiei prime şi a haosului. Din această cauză, în numeroase mituri şi legende cosmogonice creaţia lumii începe cu uciderea şi ciopârţirea unui monstru ophidian de către un zeu sau erou civilizator.

Acest concept a fost extins apoi ca o condiţie pentru a face loc unei noi creaţii, pentru întemeierea unei cetăţi, ca motiv al reformelor religioase şi a impunerii unor noi zei. Mai târziu, dragonii, au fost folosiţi de către preoții din antichitate în scopuri politice și religioase.

Concepţia despre dragoni variază în funcție de regiune, dar de regulă dragonii din culturile occidentale au fost descriși ca fiind înaripați, cu coarne, cu patru picioare și capabili să scoată foc pe gură. Dragonii din culturile orientale sunt, de obicei, reprezentați ca niște creaturi fără aripi, cu patru picioare, trup de şarpe şi cu inteligență peste medie.

Vechile mituri s-au diversificat şi şi-au făcut loc în mitologia diferitelor popoare. În mitologia românescă, dragonul capătă numele de balaur sau, sub influenţă slavonă pe cea de zmeu, care are sensul de „șarpe”.

Termenul de „balaur” denotă vechimea conceptului care are drept izvor o rădăcină tracică: *bell- sau *ber- „fiară, monstru“. Noţiunea este regăsită în macedo-română sub forma bul’ar sau în albaneză boljë  „șarpe“ şi buljar „șarpe de apă“. În limba sanscrită, „bala” are înţelesul de „putere, vigoare, forţă” şi cu acelaşi sens apare şi ca regionalism în basmele româneşti: monstru, dihanie, fiară groaznică sau desemnează un „urs fioros”.

Balaurul este o întruchipare a răului și este prezent în majoritatea basmelor românești de regulă în trei forme: balaurul de apă, care trăiește în fântâna satului și care este ucis de Busuioc sau, după impunerea creştinismului, de către Sf.Gheorghe; balaurul de uscat, care trăiește prin prăpăstii sau prin „țara armenească” și făurește „piatra scumpă” şi balaurul din văzduh, care se alătură norilor de furtună și este controlat de către un solomonar.

Ca o prelungire a mitului indo-european a luptei cu dragonul, şi mitologia românească conservă basme cu acest subiect, avându-i ca eroi pozitivi pe Făt-Frumos, care asemeni eroilor antici poate călători şi pe tărâmul celălalt, sau pe Greuceanu care după o luptă cu zmeii, eliberează Soarele şi Luna de puterea nefastă a acestora.

Ca o curiozitate, legat de noţiunea de „basm”, să notăm faptul că în texte astronomice babiloniene constelația Hydra a fost cunoscută sub numele de „Bašmu” adică „Şarpele”.

Motivul luptei cu balaurul a fost preluat mai apoi şi de către religia creştină care pe de-o parte va încreştina miturile şi eroii păgâni iar pe de altă parte v-a proclama triumful religiei creştine asupra celorlalte credinţe.

Cea mai cunoscută luptă a unui erou creştin este cea a Sf.Gheorghe. În versiunea vestică a mitului, un balaur îşi face cuib în izvorul ce aprovizionează cu apă oraşul  „Silene”, probabil modernul Cyrene, din Libya sau oraşul Lydda, depinde de sursă. Oamenii de acolo trebuie să alunge balaurul din cuibul său astfel încat să ajungă să ia apă. Pentru aceasta, în fiecare zi ei ofereau la început balaurului o oaie dar mai apoi o fecioară a trebuit să înlocuiască oaia. Cea sacrificată era aleasă trăgându-se la sorţi. Într-o zi, victima aleasă se întâmplă să fie chiar prinţesa. Regele se roagă în zadar ca viaţa ei să fie cruţată. Tocmai atunci apare şi Sfântul care călătorea pe acolo. El înfruntă balaurul şi se apară de acesta cu semnul crucii. Astfel el omorî balaurul şi salvă prinţesa. Oamenii, recunoscatori, abandonează credinţele lor păgâne ancestrale şi se convertesc la creştinism. În forma sa alegorică, dragonul întruchipează cultul păgân care a fost răpus…

Conform legendei, iconografia creştină îl prezintă pe Făt-Frumos „Gheorghe” omorând Balaurul, pentru a o salva pe Ileana Cosânziana. Drept răsplată împăratul-tată i-a dat-o de soţie şi jumătate din împărăţie. Spre deosebire de omologul său popular, creştinul Făt-Frumos a refuzat spunând că mai are multe alte lucruri de îndeplinit în lupta sa pentru apărarea bisericii…

În anul 494, eroul creştin va fi canonizat ca sfânt de Papa Gelasie I pentru simplu motiv că Sf.Gheorghe trebuia să se substituie unor zei păgâni iar sărbătoarea să să înlocuiască o serie de festivaluri păgâne de tradiţie.

Normal că nu există niciun document al epocii care să pomenească despre acest personaj, care s-ar fi născut în Cappadocia, într-o familie creştină, şi a trăit între 275/280 şi 23 aprilie 303, în timpul domniei împăratului Diocleţian.

Povestea luptei dintre Sf.Gheorghe şi Balaur este un mit adus de către cruciaţi repovestit în manieră romanţată. Chiar locul de naştere a poveştii creştine trădează originea sa în vechile mituri anatoliene, a luptei zeului hittit Teshub cu Illuyanka, a lui Marduk împotriva lui Tiamat sau victoria lui Ninurta împotriva balaurului Anzu.

În legătură cu eroul creştin ar fi de clarificat câteva aspecte. Numele de Gheorghe face trimitere către un personaj „agricol”, căci acesta semnifică „un lucrător al pământului” adică „ţăran”. Numele sfântului războinic creştin trădează un caracter agrar, un caracter dual specific vechilor zei ai războiului şi agriculturii sau ai fertilităţii: Marte, Mithra, Baal sau Marduk. Preluând identitatea acestor zei păgâni „ţăranul războinic” este venerat azi în lumea creştină.

Interesantă este şi precizia cu care se cunoaşte data morţii eroului, adică 23 aprilie. Sărbătoarea creştină marchează începutul lucrărilor agricole de primăvară. Este data la care, în Misterele Eleusine zeiţa Persephona revenea din Hades pe pământ. Vechiul calendar attic, după care au fost stabilite festivalurile religioase, fixa începutul primăverii cu luna Mounichion, care corespundea cu perioada aprilie-mai, adică în jurul datei de 20 aprilie. La data de 22 aprilie, avea loc hierogamia dintre Attis şi Cybele. Atunci era tăiat un pin şi era împodobit cu panglici. În Carpaţi, de Sf.Gheorghe se deschiderea sezonul de păstorit, care se încheie la „Sf. Dumitru”, varianta masculină a zeiţei Demetra. De Sf. Gheorghe se mai păstrează ritualul aprinderii „focului viu”. Peste ele sar animale şi oameni. În unele zone are loc „strigarea peste sat” şi rostogolirea unor roţi aprinse peste dealuri. Răsuna strigătul de „alimori”. La stâni era practicat ritualul arderii bradului şi săritul peste foc. Era momentul purificării rituale.

Impus drept sfânt de către biserică, Sf.Gheorghe este venerat în întreaga lume creştină dar în unele ţări la date diferite, în funcţie de zeul sau sărbătoarea păgână care trebuia înlocuită… În acelaşi mod au fost înlocuite şi toponime străvechi. Braţul sudic al deltei apare menţionat la Herodot sub numele grecesc de Hieronstoma, adică „Gura Sfântă”, sau „Gura Sacră”. Anticul nume s-a păstrat peste timp dar ca în mai toate cazurile de acest gen, creştinismul a adăugat toponimului original şi numele de „Gheorghe”.

Mitul, uşor adaptat a fost utilizat de către Biserica creştină şi cu alte ocazii. Destul de puţin cunoscută este este legenda construirii mănăstirii Sf. Dionisie din Olimpul zeilor antici, spune că un urs a ucis calul cu care sfântul căra piatra necesară construcţiei. Atunci Dionisie a obligat ursul să care el materialele necesare mănăstirii, în locul calului ucis … În muntele Olimp nu au trăit şi nu trăiesc urşi, în schimb ursul era un totem păgân şi trebuia înfrânt. Slavii din Peninsula Balcanică păstrau chiar şi în secolul al VIII-lea legenda luptei dintre Perun, zeul slav al tunetelor şi Veles stăpânul lumii interlope, reprezentat sub forma unui urs. Şi vechiul zeu tracic Zalmoxis sau Gebeleizis sunt deseori puşi în legătură cu ursul. Nu fără temei, Reys Carpenter a lansat ipoteza că numele zeului dac Zalmoxis, ar proveni din „zalmo” însemnând „piele” şi „olxis”, adică „urs”. Numele de Gebeleizis face trimitere spre „meleizis”, care în limba tracă ar însemna „mâncător de miere”, adică „urs”. Ideea ursului ca animal sacru la traci, poate fi susţinută de obiceiul colindului cu ursul în ziua Anului Nou… Legenda creştină a mănăstirii „Sf. Dionisie” din Olimp este simbolică şi afirmă de fapt „supunerea ursului” păgân în faţa „sfântului” creştin.

 Sinonimă cu legenda mănăstirii din Olimp este şi cea a mănăstirii Tismana. De ea se leagă legenda lui Nicodim, venit aicea cu o „ceată de călugări”, în secolul XIV, pentru a construi vestita mănăstire. Pentru a realiza acest lucru, Sf. Nicodim va împietri şarpele care stăpânea locul. Într-un fel ea reia şi legenda Oracolului din Delphi, a luptei lui Apollo cu şarpele Python.

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/04/9.6.-coperta.jpg?fit=366%2C365https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/04/9.6.-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorLupta unui erou cu un dragon este unul dintre cele mai vechi mituri ale umanităţii şi ea apare în aproape toate mitologiile indo-europene, legată iniţial de cosmogonia primară. Aici şarpele uriaş apare ca un simbol ce poartă în sine forţele naturii, întruchipare a materiei prime şi a haosului. Din această...Pentru cei care știu să gândească singuri